La Andrieş înainte, la divorţ înapoi!

Dacă cineva care nu a auzit niciodată de Alexandru Andrieş ar fi intrat joi seara în Casa de Cultură a Sindicatelor, ar fi rămas mască. Patru oameni pe scenă şi atât? Unde sunt luminile colorate? Unde sunt laserele? Unde sunt proiecţiile video? Doar patru reflectoare cu lumină albă, câte unul pentru fiecare muzician? Puţini artişti îşi permit să pună la cale, în ziua de azi, un spectacol atât de minimalist din punct de vedere vizual. Andrieş poate, pentru că el urcă pe scenă pentru o singură cauză: muzica.

Omul care a compus până acum peste 650 de melodii a cântat ultima oară în Oradea în mai 2008, la defunctul local Blue Monday. De atunci, Andrieş a mai scos vreo 18 discuri, dintre care şase albume noi, restul fiind reeditări, concerte sau best of-uri. Concertul de săptămâna trecută a purtat titlul "Muzică de divorţ", după numele unui album din 2001, deşi s-au cântat doar două melodii de pe el. Celelalte 26 de cântece din recital au fost, fiecare în parte, câte o bucăţică savuroasă din paleta imensă de senzaţii şi imagini la care Alexandru Andrieş apelează prin muzica şi versurile sale.

Andrieş a început prin a le mulţumi celor aproximativ 250 de oameni care au dat 30 de lei pentru bilet. Apoi şi-a luat la periat discografia din care a scos, unul după altul, cântece de drag, de râs şi de suspinat, în ritmurile sale dragi - blues, jazz şi rock. "Mi-a luat inima", "50% zâmbet, 50% fum", "Râd cu ea" şi "Bărbaţii ei preferaţi" au încălzit prima jumătate a recitalului. În partea a doua, ritmul concertului a crescut, la fel ca numărul pieselor uşor recognoscibile de la primele acorduri: "Cea mai frumoasă zi", "Bagă mâna-n buzunar", "Mai bine cu coadă", "A.M. Blues" (Andreea Marin) sau "Am o problemă". La bis, "E război, Ioane" şi celebra "La telejurnal".

Vreme de 90 de minute, pe scena cenuşie a Casei de Cultură a Sindicatelor a fost bucurie, plăcere, nostalgie, umor şi emoţie. A fost mult Andrieş şi multă muzică, parcă mai multă decât încape în o oră şi jumătate. Berti Barbera a ţinut ritmul cu tot ce se putea (cajon, udu, shakere şi finger shakere, cabasa, periuţe, sizzle board, spring drum, cyclone shaker, trianglu, vibrafon şi muzicuţă), Maria Mântulescu şi-a deschis treptat vocea discretă, uşor timidă, iar chitaristul Sorin Romanescu a ţinut isonul la chitară electrică. Un public avizat a absorbit tot ce venea dinspre scenă şi a rotunjit armonios evenimentul.

Paragraful de final i l-am lăsat unui prieten, Liviu Balint, mare iubitor de Andrieş: "De ce aplaudă atât de mult lumea la concertele lui Andrieş? Pentru că are cântece scurte şi multe. Dar atunci când aplauzi zâmbind, eşti acolo unde trebuie. Iar concertele cu Andrieş nu se termină atunci când ieşi. Le duci cu tine, la final, ca pe o pradă, prin parcuri, pe străzi, pe unde ajungi după. În tramvai. Dacă te prinde controlorul, îi arăţi biletul de concert şi e ok. Dacă te prinde poliţia fără buletin, le arăţi biletul de concert şi e ok. Dacă plouă, ţii amintirea concertului deasupra capului şi e ok. Pentru că, un timp, e doar lumea lui cea în care te afli. Iar în lumea lui Andrieş nu primeşti amendă şi nu îţi poate fi decât bine".