Un oraş frumos are câteva ingrediente simple: străzi şi trotuare bune (căci cel mai mult privim în jos), clădiri elegante, care fură privirea (pentru momentele în care ridicăm ochii), spaţii verzi frumoase (trebuie să respirăm, nu?) şi oameni buni care să se armonizeze cu toate acestea. Dacă grija străzilor, clădirilor şi parcurilor este a costumelor scorţoase şi a vestelor verzi, singurii care pot face oamenii mai buni suntem noi înşine.
Într-o discuţie cu o fiinţă fantasmagorică ce poate îndeplini trei dorinţe, aş dona una din ele oraşului meu. Ea ar suna aşa: „Vreau ca toţi locuitorii Oradiei să fie orădeni". Adică vreau ca tot ceea ce fac ei să se potrivească cu distincţia toamnei. Să fie eleganţi, să fie nostalgici, să fie decenţi, să culeagă doar roadele bune. Să îşi găsească locul lor, să nu fie distonanţi cu oraşul-casă. Iar dacă nu pot să-i îmbogăţească farmecul, măcar să nu i-l strice.
Revenind la paralela cu toamna, e drept că, mai nou, avem doar două anotimpuri. Însă oricât de extreme ar fi ele, va exista întotdeauna un moment de cel puţin o secundă în care se va face trecerea de la vară la iarnă. O secundă care va îngălbeni frunzele, va înmiresma strugurii, va face statuile monocrome, va răspândi parfum de toamnă pe alei, va aprinde focurile în sobe şi va umple şcolile. Dacă în exact acea clipă se va nimeri să fiu aici, să inspir adânc, prin toţi porii, voi fi un pic mai fericit. Şi voi avea energie suficientă să trec peste încă o iarnă.
La mulţi ani, Oradea!
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.