Istoria publicisticii bihorene de limbă română începe după jumătatea secolului al XIX-lea, având drept centru de greutate opera poetică. În acea vreme, în comitatul Bihor nu exista niciun periodic românesc, presa fiind dominată de ziarele şi revistele maghiare.
Odată cu dezvoltarea Oradiei de la finalul acelui secol, perioadă considerată La Belle Epoque-ul cultural local, au apărut noi publicaţii, între care şi revista de cultură Familia. Ea a fost singura care a informat cu adevărat publicul românesc şi a promovat autorii români de atunci.
Începuturi poetice
În jurul anului 1850, numărul tipăriturilor literare în limba română era relativ redus în Bihor. Unele lucrări chiar erau tipărite în Oradea, dar majoritatea, inclusiv ziare şi reviste, erau aduse de dincolo de Carpaţi.
Primul volum de literatură locală a fost publicat în anul 1854, cu titlul "Diorile Bihorului", ca almanah al Societăţii de Lectură a Junimii Române din cadrul Academiei de Drept din Oradea. După doi ani apărea volumul următor, numit "Fenice". Lucrările de poezie şi proză aparţineau studenţilor, care le recitau în cadrul adunărilor literare organizate periodic la Academie.
Câţiva ani mai târziu, în 1870, preotul bihorean Iustin Popfiu tipărea volumul "Poesia şi Prosa", el redactând şi revista Amvonul, ce apărea în Pesta şi Oradea.
De la Budapesta la Oradea
Dar aceste încercări de legare a unei tradiţii literare româneşti în Oradea au fost sporadice şi mărunte. Iosif Vulcan (foto), avocat originiar din Holod, a fost cel care răspuns nevoii unei "foi literare" în limba română prin înfiinţarea revistei Familia, în Budapesta. Rapid, în jurul redacţiei s-a format un grup de intelectuali ardeleni şi nu numai, între care blăjeanul Ioniţă Bădescu, şteianul Miron Pompiliu, braşoveanul Ioan Lapedatu sau craioveanul Mihail Străjan.
Denumirea venea de la ideea de familie a românilor din Ardeal, dar şi de la aerul familial pe care îl avea. Revista purta pecetea "foaie enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni", având o frecvenţă de apariţie săptămânală sau aproape săptămânală. În 1877, revista avea peste 1.800 de abonaţi.
Sediul revistei a fost mutat în Oradea în anul 1880, iar în primii doi ani redacţia a funcţionat în clădirea aflată pe actuala stradă Episcop Mihai Pavel nr. 21. Ea a fost apoi mutată într-o casă ce a existat pe locul actualului palat Bazar de la intrarea pe pietonala Republicii. Mutarea în ultimul său sediu s-a făcut în urma primirii de către soţia lui Iosif Vulcan, Aurelia, a unei moşteniri consistente în bani de pe urma moşierului Bölöni Sándor. Aşa a putut fi achiziţionată casa de pe actuala stradă Iosif Vulcan nr. 16, unde a fost mutat sediul revistei în 1897.
Revista era tipărită la tipografia lui Otto Hugel, aflată pe actuala stradă Roman Ciorogariu, dar şi la tipografiile Lang şi Hollosy. Scopurile lui Vulcan, prin Familia, erau culturalizarea românilor, menţinerea legăturilor cu românii din afara Ardealului şi uniformizarea sistemului ortografic al limbii române. El purta corespondenţe permanente cu autorii, între care se numărau Eminescu, Coşbuc şi Alecsandri. Revista publica poezie, proză, teatru, folclor, traduceri, critică literară. Adopta şi poziţii politice, desigur, pro-româneşti.
"Naşul" lui Eminescu
Fiind cunoscut în diferite cercuri culturale, mai apoi devenind membru corespondent al Academiei Române, Iosif Vulcan primea, periodic, manuscrise ale scriitorilor de peste munţi, în scopul publicării. Aşa a fost descoperit, între alţii, Mihail Eminovici (foto). Debutul său, sub numele Mihai Eminescu, dat de Vulcan, s-a produs cu poezia "De-aş avea", în 1866. "Junele de numai 16 ani", se puncta atunci în revistă, "ne-a surprins plăcut".
Mai târziu, Vulcan îşi aducea aminte că "farmecul gingaş al poeziilor, considerând şi etatea tânără a autorului, ne indică un talent adevărat, care avea un viitor frumos în literatura română". Vulcan este considerat, prin urmare, "naşul literar" al lui Eminescu, iar poemele sale au fost publicate în continuare în Familia şi după aceea.
În 1883, după ce-a scris "Luceafărul", Eminescu i-a înmânat personal lui Iosif Vulcan un set de şapte poeme, pentru a fi publicate în revista sa. Faptul s-a petrecut în casa lui Titu Maiorescu din Bucureşti, la cenaclul Junimea. Inspirate din "Luceafărul", acestea şi-au început parcursul în Oradea, pentru a ajunge apoi în alte publicaţii, precum Convorbiri literare. Cele şapte poeme sunt: "S-a dus amorul", "Când amintirile", "Adio", "Ce e amorul?", "Pe lângă plopii fără soţ", "Şi dacă" şi "Din noaptea".
"Aşteptam numărul din Familia"
Între cei doi aveau loc corespondenţe permanente, dar şi întâlniri. Eminescu citea revista Familia lunar, amintind-o în articolele pe care le publica în presa ieşeană şi bucureşteană. "Ca un copil care aşteaptă ceva nou şi frumos, aşa şi eu aşteptam numărul din Familia", avea să-şi amintească apoi.
De altfel, ca urmare a legăturii strânse a celor doi, dar şi a problemelor financiare cu care Eminescu se confrunta, Vulcan i-a trimis un onorariu, fiind singura răsplată bănească pe care poetul botoşănean a primit-o vreodată. Bucuria a fost atât de mare, încât, cu barba rasă şi cravată, striga, aproape râzând, Vivat Vulcan!
Dispariţie şi renaştere
În timpul apariţiei primei serii, revista Familia a fost principala, de multe ori singura, publicaţie în limba română din Bihor. În paginile sale, oamenii citeau literatură de calitate, dar aflau ce se întâmpla prin ţară. Literaţii locali erau încurajaţi să scrie şi să publice, participând la cercuri literare. Printre marii scriitori care au publicat aici îi amintim pe George Coşbuc, Ştefan O. Iosif sau Octavian Goga.
Asprirea politicii naţionale maghiare a făcut ca revista să dispară în 1907, iar revirimentul a fost posibil abia în anii interbelici.
În 1926, M. G. Samarineanu şi George A. Petre reînfiinţau revista, în care au publicat atât autori români, cât şi străini. Din motive economice, periodicul şi-a suspendat apariţia între 1930 şi 1934, fiind apoi reiniţiată de M. G. Samarineanu (director). Această a patra ediţie a dispărut imediat după arbitrajul de la Viena din 30 august 1940, când jumătatea de nord a Bihorului, inclusiv Oradea, a trecut în Ungaria horthystă.
Familia faţă cu cenzura
În anii 1963-1964, odată cu apropierea centenarului primei apariţii a periodicului, la nivelul comitetului judeţean al PMR Bihor s-a discutat reînfiinţarea revistei. Cea de-a cincea serie a pornit în anul 1965, sub conducerea lui Alexandru Andriţoiu, apariţia fiind lunară, sub formă de ziar.
Revista se dorea a fi "un promotor activ a tot ce este nou şi avansat", colaboratori fiind căutaţi în toată ţara. În perioada comunistă, în numerele revistei publicau Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Constantin C. Giurescu, Petre Ţuţea, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Radu Tudoran, Eugen Barbu. Alături de aceştia apăreau autori străini.
Profesorul Ioan Laza (foto) arată că, pentru Cenzură, publicaţia era un adevărat coşmar, verificarea unui număr durând până la 41 de ore. Consecvent erau eliminate diverse texte, în special poezii care nu erau conform ideologiei, unele cazuri ajungând să fie discutate la nivelul regionalei sau judeţenei PCR. De pildă, lumea subpământeană din poezia "Cârtiţa de gradul al doilea" (Ştefan A. Doinaş) inspira Cenzurii comuniste nesiguranţă şi era prea interpretabilă.
În alte cazuri, textele erau publicate doar după schimbarea titlului sau a unor cuvinte/expresii, vizate fiind părţile pesimiste, sumbre sau referitoare la religie, morala decadentă, minciună sau părţile neplăcute ale vieţii sociale. Textele considerate cifrate, ambigue şi neclare (pentru cenzori, evident), erau respinse complet sau date la refăcut. Dacă filosofia se îmbina cu religia, ca-n cazul poemului "Metafizica mistică" de Mihu Dragomir, cenzorii aveau şi mai mult de furcă. La fel, Adrian Păunescu a fost cenzurat de multe ori pentru "lumea stranie, simbolismul şi misticismul" prezente în unele poezii.
Compromisuri
Uneori, chiar şi cinci-şase poezii erau eliminate dintr-un număr, în permanenţă existând texte "puse deoparte" pentru umplerea paginilor. Proza era mai puţină, dar supusă şi ea atent cenzurii. Mai uşor treceau, însă, piesele de teatru. Unul dintre autorii cenzuraţi a fost Mircea Bradu, cu "Iconarii" sau "Liniştita mănăstire", piese cu temă mistică şi istorică.
De altfel, textele despre istorie erau verificate pentru a corespunde cerinţelor politice, mai ales pe subiecte precum dacii, relaţiile cu maghiarii, revoluţia din 1848, Marea Unire şi 23 august. Între istoricii care publicau pe-atunci în Familia se numără Sever Dumitraşcu şi Viorel Faur.
Pe lângă literatură, în revistă apăreau articole privind vizitele lui Nicolae Ceauşescu în Bihor sau despre activitatea unor întreprinderi, despre sistematizarea oraşului sau reclame la unele unităţi economice din judeţ.
În zilele noastre, Familia continuă să apară regulat, promovând în mod consecvent autori la debut ori cunoscuţi. Mai mult, puntea cu publicul larg este făcută anual, prin Zilele Revistei Familia, publicaţia rămânând un pilon cultural important pentru Oradea şi Bihor. Dar şi o colecţie din care putem învăţa multe...
MEMORIE VIE
Omul, revista şi muzeul
Importanţa lui Iosif Vulcan pentru cultura bihoreană este relevantă prin existenţa, în Oradea, a unui muzeu memorial ce-i poartă numele. Amenajat în casa în care acesta a locuit, dar în care a şi funcţionat redacţia revistei Familia, muzeul a fost înfiinţat în toamna anului 1964. În acel timp, imobilul găzduia Societatea de ştiinţe filologice şi istorice. Prima expoziţe a fost extinsă şi regândită cu ocazia centenarului publicaţiei, în anul 1965, cu mobilier şi obiecte aparţinând familiei Vulcan, achiziţionate de la fiul lui Aurel Lazăr, Liviu.
Prima restaurare majoră a muzeului a avut loc în anul 2000, iar cea de-a doua în 2014-2015, el făcând parte din complexul muzeal Muzeul Ţării Crişurilor. Expoziţia permanentă cuprinde documente privind activitatea publicistică şi în cadrul unor asociaţii a lui Iosif Vulcan, istoria revistei sub patronajul unor redactori-şefi precum I. Vulcan, Mihail G. Samarineanu şi Alexandru Andriţoiu. De asemenea, pot fi descoperite cărţile editate de I. Vulcan, dar şi date privind publicarea, în paginile revistei, a unor opere de Mihai Eminescu.
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.