În găzduirea Revistei Familia, profesorul Cristian Preda, decanul Facultății de Științe Politice, fost deputat parlamentar, dar și autorul multor cărți de specialitate - între care și una intitulată chiar așa, De ce ațipesc parlamentarii? - a conferențiat pentru orădenii interesați asupra percepției românilor despre aleșii neamului.
A fost un adevărat curs asupra „parlamentarismului” autohton, de la Unirea cea Mică până în zilele noastre, al cărui autor a ținut să precizeze: singura perioadă când parlamentarii nu ațipeau a fost cea comunistă, când membrii Marii Adunări Naționale nu-și permiteau, dar nici MAN nu era cu adevărat un Parlament.
„Măgulit” să fie invitat la Oradea
„Sunt măgulit să fiu la Oradea. Orașul și județul dvs. au reputația de a fi cel mai bine administrate locuri din România”, le-a spus Cristian Preda celor aproximativ 60 de orădeni care au format, miercuri după-amiază, asistența conferinței sale. Asta, după ce secretarul general al Familiei, Miron Beteg (foto jos), i-a făcut o prezentare cuprinzătoare, spunând că invitatul „are dezavantajul de a fi fost implicat o vreme în politică și de a fi invitat la televiziuni, motiv pentru care majoritatea îl cunosc după comentariile făcute în aceste ipostaze”, ci și – mai ales – „unul dintre cei mai buni gânditori în zona ideilor politice, unul dintre cei mai fini analiști ai politicii românești și europene”.
În susținerea prezentării, Beteg a enumerat doar câteva dintre cărțile lui Cristian Preda, care „acoperă o paletă largă de teme, de la cele fundamentale pentru învățământul românesc, precum Introducere în Știința Politică, aflată la a treia ediție, la culegeri de analize politice, cărți de interviuri și însemnări cu iz personal despre implicarea sa în viața politică”, așa cum ar fi Occidentul nostru, Dumnezeu a trântit telecomanda, Rumânii fericiți – vot și putere de la 1831 până în prezent, Staulul și sirena – dilemele unui marxist român etc.
„Somnolența, lipsa de interes, lipsa de putere”
Preda a mărturisit, cu privire la volumul De ce ațipesc parlamentarii?, că titlul a fost alegerea editurii (Humanitas), intenția sa inițială fiind ca lucrarea să fie numită Ai noștri și ai lor, pentru că ar fi fost o formulă „prin care se exprimă și poziționările politice”. „Am vrut să atrag atenția asupra modului în care ne raportăm la Parlament, nu pentru a contribui la denigrarea Parlamentului, ci pentru a explica de ce îi percepem pe parlamentari ațipind”, a explicat profesorul.
Acesta a făcut o incursiune în începuturile parlamentarismului pentru a arăta că percepția „parlamentarului ațipind” este veche, nu de ieri, de azi. De pildă, pamfletarul NT Orășanu scria articolul „Deputatul”, portretizat ca „pierde vară”: „Ce meserie sfântă și ce onoare mare / Să faci precum îți cântă și să dormi în Adunare”, în 1862, când Adunările Naționale ale Moldovei și Țării Românești își pregăteau unificarea. După trei decenii, în 1893, în Moftul Român al lui Caragiale era publicată o parodie după „Somnoroase păsărele” despre senatori care „la diurne se adună”, iar în 1901 o cronică parlamentară reținea tot portretul „robot” al alesului ațipit.
„Doar deputații Marii Adunări Naționale (n.r. - „Parlamentul” comunist) nu ațipeau”, a conchis Cristian Preda, iar asta pentru că, pe de o parte, nu își permiteau, iar pe de alta acela nici nu era un adevărat Parlament.
„Somnolența este echivalată cu lipsa de interes a aleșilor, la fel și tăcerea, faptul că vorbesc o singură dată, la rostirea jurământului, de unde neîncrederea în parlamentari și în instituția Parlamentului”, a spus profesorul. „De ce parlamentarii sunt portretizați ca ațipiți, tăcuți și prea mulți? Care e de fapt reproșul? Cred, în fond, că ceea ce exprimă aceste obiecții este lipsa de putere a parlamentarului”, a adăugat specialistul.
Păcatele Parlamentului
Cristian Preda (foto jos) a trecut în revistă „cinci aspecte” pe care le consideră „relevante pentru modul în care Parlamentul este alcătuit și perceput”, explicându-le pe rând.
Unul se referă la relația dintre Parlament și Guvern, executivul având de fapt mai multă inițiativă legislativă decât legislativul însuși: de pildă, din 1990 până în 2007 (când România a intrat în UE), din 5.486 legi adoptate, doar 661 au fost inițiate de parlamentari (adică 12%), iar după 2007 peste 90% din legi au fost propuse de Guvern. Concluzia? Puterea Parlamentului, deși instituție care teoretic controlează Guvernul, este sub cea a acestuia (nemaipunând la socoteală și puhoiul de OUG-uri care „sufocă agenda Parlamentului” pentru că trebuie aprobate de Parlament).
„De fapt, așa a fost mereu”, a continuat politologul, arătând că după Marea Unire până în 1940 tot Guvernul a avut preeminență legiferatoare (din totalul legilor, aproape 71% fiind inițiate de executiv), de unde expresia unui filozof politic că avem un „Parlament guvernamental, nu un Guvern parlamentar”.
Un alt aspect fundamental despre care a vorbit Cristian Preda este „deficitul democratic” apărut în România după 2003, când Constituția a fost revizuită. Până atunci, fiecare proiect de lege era dezbătut și votat de fiecare Cameră (a Deputaților și Senatul) separat, iar apoi o comisie de mediere negocia un text care în final era supus votului Camerelor reunite, în timp ce Curtea Constituțională putea declara o lege adoptată ca fiind neconstituțională, dar Parlamentul, cu două treimi, era suveran, putând casa deciziile CCR.
După 2003, însă, fiecare Cameră este sesizată cu proiecte legislative în anumite domenii și decidentă în celelalte, ceea ce atrage, în realitate, „indiferența” Camerei decizionale, iar unele proiecte se adoptă tacit, ceea ce este „un sistem monocameral de facto”. Concomitent, CCR și-a sporit rolul, ajungând să legifereze în locul Parlamentului, deși judecătorii „constituționali” nu au nicio legitimitate dată de vot (iar uneori nici măcar profesională, ca juriști, fiind reprezentanți ai partidelor parlamentare).
Puterea, de fapt, e la partide
În fine, Cristian Preda a trecut în revistă și instrumentele prin care Parlamentul poate controla Guvernul (întrebări, interpelări, moțiuni simple și moțiuni de cenzură), cu lux de amănunte care au arătat că din 18 premieri post-1989 nu mai puțin de 6 (adică o treime) au fost demiși prin moțiuni de cenzură, dar mereu în contexte electorale, nu ca urmare a faptului că parlamentarii au acționat în virtutea puterii date de popor, ci a intereselor de partid.
Concluzia? De fapt, puterea nu este a Parlamentului atâta vreme cât parlamentarii nu-și iau în serios rolul de reprezentanți ai alegătorilor, ci de „împuterniciți” ai partidelor, astfel că puterea este, în realitate, a partidelor, care însă au și ele un „monopol leneș al puterii”, organizând-o și exercitând-o ba arbitrar, ba deficitar.
Desigur, la finalul expunerii, care a fost foarte apreciată de orădenii din sală – profesori, literați, ba chiar și fețe bisericești precum Prea Sfințitul Virgil Bercea, episcopul greco-catolic al Oradiei – Cristian Preda s-a pus la dispoziția celor care au dorit să-i adreseze întrebări.
Iar acestea au fost dintre cele mai diverse, de la deturnarea imunității parlamentare și pervertirea ei în privilegii parlamentare (la care s-a referit, de pildă, profesorul Mihai Maci), până la solicitarea de a comenta despre cum se legiferează la nivelul Uniunii Europene, dat fiind faptul că tocmai Parlamentul European, ales de cetățenii statelor membre, nu are drept de inițiativă legislativă, el doar aprobându-le pe cele ale Comisiei Europene, după negocieri – care pot dura chiar ani întregi – între PE, CE și Consiliul UE.
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.