Nu cred că vreun consumator de presă din România şi-a dat ochii peste cap după ce Recorder a prezentat relaţia viciată dintre partide şi presă (în special televiziuni), arătând cum formaţiunile politice plătesc, netransparent, nu spaţii publicitare (marcate ca atare), pentru a-şi transmite mesajele, ci de-a dreptul redacţii întregi, pentru a ascunde, farda sau plăsmui fapte, după împrejurări.
Dar asta nu e o noutate. Sare în ochi de cum porneşti telecomanda că talk-show-urile, de pildă, sunt vehicule de promovare a unor politicieni sau a unor punctaje de partid, nicidecum dezbateri de idei. Consumatorul de presă cât de cât avizat simte smuceala editorială sau textul la comandă, ca suporterul dus la stadion care miroase blatul.
Ceea ce materialul Recorder a reuşit (pentru moment, să nu ne amăgim, căci faptul n-a traumatizat pe nimeni) e reiterarea unui adevăr banalizat: vulnerabilităţile presei, dispuse în prea mare proporţie să se "vândă", reprezintă o slăbiciune a democraţiei. E adevărat, la noi nu în aceeaşi măsură ca în Ungaria, totuşi, unde mai toată presa a ajuns în solda FIDESZ, semn că totdeauna e loc de şi mai rău.
De unde relaţia vicioasă? Un motiv e că, dispunând de bugetul de stat, politicienii îşi alocă sume enorme tocmai pentru a plăti şi televiziuni, site-uri, publicaţii tipărite. Dar, deşi e limpede că subvenţiile pentru partide sunt mult prea grase, aceasta nu e nici singura, nici pe departe cea mai dureroasă cauză. Presa noastră a început să fie coruptă înainte să fi existat această lege, căci mogulii s-au născut şi au prosperat cu mult înaintea ei. Deja de decenii, unii jurnalişti fie au devenit ei înşişi nişte "moguli", fie au trecut pur şi simplu de partea cealaltă a baricadei, în politică. Unii au rămas acolo, ajutându-şi noii colegi inclusiv să "relaţioneze" cu presa, alţii au revenit cu tupeu, după himenoplastii grosolane, în... presă.
Legal, principala problemă a finanţării presei din banii pentru subvenţionarea partidelor o constituie lipsa din lege a unui mecanism riguros în privinţa decontării cheltuielilor, însă şi a obligaţiei presei de a-şi declara expres veniturile din această sursă. Prin urmare, politicienii pot exploata discret şi eficient şi lăcomia patronilor şi a jurnaliştilor, şi precaritatea financiară a presei. Moral, aşadar, culpa nu este exclusiv a lor, ci a presei înseşi (din fericire nu a întregii prese).
Atunci când cumpără presă, politicienii se poartă la fel de "natural" ca hoţii care "ung" poliţişti. Dacă reuşesc, marea vină e a celor care se lasă cumpăraţi. Pe româneşte, presa - câtă vreme nu prestează într-o dictatură - este atât de curată şi de liberă pe cât vrea să fie.
Vezi mai jos investigația Recorder:
.jpg "Regii în Bihor: În perioada interbelică, familia regală a vizitat de mai multe ori Oradea şi Bihorul. Ce statui s-au ridicat în urma lor (FOTO)")
.jpg "Orădeanca Alesia Toma de la ACS Olimpikus a devenit campioană naţională de judo şi va reprezenta România la Balcaniada din Macedonia de Nord")
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.