Aproape Phoenix

La 55 de ani de la înființare, Phoenix a urcat vineri pe scena din Cetatea Oradea ca un tunet. Mircea Baniciu, carismatic cum îl știm, a readus în inimile nostalgicilor fiorii primelor discuri de vinil. Un Ioji Kappl serios și un Țăndărică exuberant au ținut spatele, în timp ce Mani Neumann a brăzdat non-stop scena făcându-și vioara să plângă de drag și de durere. În dreapta, ca un magistru de orchestră ce este, Nicolae Covaci i-a supravegheat sobru, asemenea unui părinte iubitor, dar sever, ce și-a adunat odraslele de la joacă și le-a pus la teme.

Din păcate, pentru marea de entuziaști care a umplut curtea Cetății nu a fost chiar așa. Din cei enumerați, doar perenul Nicu Covaci a fost prezent. Ceilalți colegi de legendă din cea mai respectată trupă românească se sfarmă acum prin alte păsări muzicale, încercând să-și uite râcile. Oricât de mult am încercat să fac abstracție de trecut și să mă adaptez la ce înseamnă acum Phoenix, nu am reușit pe de-a-ntregul, așa cum n-am putut nici măcar o singură secundă să-l uit pe Freddie Mercury în timpul concertului Queen & Paul Rodgers.

Cu talentul și inspirația unui adevărat scouter de talente, Covaci reușește să împingă povestea mai departe. Pe vocalistul Costin Adam l-a descoperit la Spații Verzi, în Ploiești. Pe tobarul Flavius Hosu l-a adus în trupă la vârsta de 13 ani. L-a readus pe mai vechiul colaborator Cristi Gram, chitaristul dezertat temporar în Pasărea Rock, și l-a convocat pe basistul Vlady Săteanu (plecat din Oradea, trecut pe la Timpuri Noi și Sarmalele Reci). S-a închegat astfel un line-up proaspăt care sună al naibii de bine pe scenă.

Dar, spre deosebire de o orchestră simfonică ce poate funcționa zeci de ani, indiferent câți membri pleacă sau vin, o trupă rock e mult mai dependentă de atașamentul publicului față de membrii ei. De aceea, atunci când auzim numele Phoenix, în urechi ne sună o voce anume, o vioară aparte, un ritm de tobe de nereplicat și un bas cu propria-i partitură separată. Niciodată o trupă nu a însemnat un singur om. Că adună tineri muzicieni și îi lansează în lumea mare sub pretextul propriei renașteri e lăudabil. Dar cred că asta ar trebui făcut sub un alt nume, altfel Phoenix riscă să se transforme în trupă de karaoke.

A fost un concert frumos, care a provocat multă bucurie în public. Am plecat de la întâlnirea (a câta, oare?) cu Phoenix măcinat de două întrebări fără răspuns: 1. Cum ar fi fost concertul dacă pe scenă s-ar fi aflat formula de aur a trupei? Și 2. Câţi spectatori s-ar fi adunat dacă trebuiau să plătească un bilet de, hai să zicem, 25 de lei? Departe de a-i descuraja pe cei ce fac parte acum din Phoenix, și pe care îi respect, sper să îi mai văd cântând împreună măcar o dată pe cei certați, înainte ca Întâiului Meloman să-i vină ideea să-și angajeze trupă în Rai.

Citiți pe aceeași temă și articolul Liderul Phoenix, Nicu Covaci, la Oradea: Avem în trupă un orădean! (FOTO / VIDEO)