Afecțiunile psihice, între mit şi adevăr

Pentru cei fără afinitate în psihologie şi/sau psihiatrie, termenii vehiculaţi în aceste două domenii de activitate au o conotaţie oarecum magică. Se discută des pe la televizor despre "boala depresiei" în condiţiile în care depresia nu este o boală. Se discută la modul mistic despre "schizofrenie" ori se aduc în dialog denumiri pe care omul de rând le percepe ca fiind extrem de importante, dar care în realitate desemnează banalităţi.

De aceea este extrem de important de diferenţiat în psihologie între "boală" şi alte lucruri pe care mass-media şi conştiinţa comună le aruncă sub umbrela aceleiaşi desemnări. De exemplu, tulburările de personalitate nu sunt boli. Bolile mintale veritabile sunt puţine la număr în comparaţie cu alte afecţiuni psihice, cu schizofrenia şi tulburarea bipolară I numărându-se printre cele mai des întâlnite.

Este totodată important de înţeles că anumite sintagme folosite libertin desemnează categorii vaste de concepte ori reduc la un singur cuvânt cu conotaţie ştiinţifică mai multe sbramuri ale aceleiaşi probleme. "Schizofrenie" e ceva vag pentru un psihiatru, dar spune multe pentru un om fără tangenţă cu domeniul. Asta deoarece schizofrenia este de mai multe tipuri şi fiecare subtip are alte simptome, alt tratament, altă abordare. Există schizofrenie hebefrenică, schizofrenie paranoidă, schizofrenie catatonică şi alte subramuri ale aceleiaşi boli mintale. La fel - multă lume confundă termenii de specialitate între ei ajungând la concluzii pripite. "Schizofrenie" şi "tulburare de personalitate schizoidă" sunt două lucruri radical diferite, dar asta nu împiedică oamenii să se sperie când aud termenul "schizoid".

Ceea ce ne aduce la un alt punct: percepţia distorsionată asupra bolilor şi afecţiunilor psihice. Din păcate, cinematografia şi oamenii neinformaţi perpetuează o serie de mituri care impun o stigmă asupra bolnavilor şi asupra celor cu afecţiuni psihice. Un schizofrenic este confundat des cu cei cu personalitate multiplă, cu criminalii în serie, cu cei malefici şi răi, gata de violenţe inimaginabile. Adevărul este că rata violenţei în rândul celor cu schizofrenie este destul de mică şi - aş îndrăzni să spun - nu trece de media celei întâlnite în masa celor fără această boală psihică. Schizofrenicii nu au mai multe personalităţi care variază de la copil intelectual la brută violentă. Mai mult - tulburarea de personalitate multiplă este extrem de rar întâlnită, iar cazurile în care o persoană numără mai mult de două personalităţi ce conlocuiesc în acelaşi psihic sunt atât de rare încât devin studii concrete de caz prin revistele de specialitate.

Dar dă bine pe ecran să prezentăm un ucigaş sângeros care are 36 de alţi ucigaşi în interiorul lui. Pentru că e ceva la care privitorul se poate raporta, ceva ce privitorul poate asimila şi - mai mult - intervine factorul de şoc şi inedit pe care filmul îşi bazează substanţa.

Adevărul este că bolile mintale, afecţiunile psihice, tulburările de personalitate şi alte asemenea etichete din psihologie şi psihiatrie au grade diferite de intensitate. Există oameni cu tulburare bipolară I care reuşesc să ducă vieţi normale şi în cazul cărora simptomele cu impact negativ se manifestă rar. Alţii nu sunt pe atât de norocoşi şi petrec săptămâni lungi în spitale sau suferind în liniştea propriului apartament. Mai mult - o bună parte a populaţiei suferă într-un fel sau altul de ceva ce are legătură cu psihicul - fie că e vorba de o fobie, de anxietate, tulburare de personalitate, OCD, tulburări de conduită sau abuz de substanţe. Cumva, o parte a fiecăruia din noi are nevoie de ajutor pe acest plan şi cel mai probabil găseşti ceva de "reparat" în tine cel puţin  dată în viaţă.

Este trist însă de observat cum un subiect serios precum "depresia" a ajuns rubrică de tabloide ori episod din viaţa vedetelor care se perindă pe ecran. Cum spitalele de neuropsihiatrie au devenit sinonime cu cămaşa de forţă. Din cauza percepţiilor eronate şi a lipsei de informare, românii preferă să sufere ca să evite o greşit-interpretată "jenă" de a se trata. Asta, în timp ce în ţări mai civilizate ca a noastră oamenii merg la psiholog mai des decât la dermatolog şi-o fac în ideea de prevenţie, nu după ce problema s-a agravat. Este normal să ai o vizită lunară sau bi-săptămânală în cabinetul cuiva ca să discuţi despre gândurile tale sau ceea ce te apasă în ultima vreme, asta fără a fi nevoie să-i treci pragul consilierului psihologic ori terapeutului gâfâind, tremurând şi contorsionat de durere.

Contrar celor dictate de filmele americane, poliţiştii din SUA se folosesc rareori de arma din dotare. Accidentele aviatice au o rată de probabilitate pe undeva pe la 1:10.000, asta însemnând că ai mult mai multe şanse să mori într-un accident de maşină decât plonjând din ceruri spre asfalt într-o carcasă din metal cuprinsă de flăcări. Chirurgii rareori operează în cazuri complexe de unii singuri şi aproape niciodată nu-s arătoşi, tineri şi cu multiple competenţe, aşa cum ni-i prezintă filmele. La fel - afecţiunile, tulburările, fobiile, bolile psihice - aceste lucruri sunt percepute eronat de oameni şi tratate fie cu indiferenţă, fie - căzând în cealaltă extremă - cu dezgust, stigmă sau impulsivitate.

Iar întrebarea finală rămâne: Dacă iei un algocalmin când simţi că începe să te doară capul, de ce nu iei măsuri atunci când nu mai poţi funcţiona în viaţa de zi cu zi din cauza unui eveniment care te-a afectat pe plan psihic?