Vânătorii de greşeli

Eram primul la semafor, ziua, în amiaza mare, aşteptam verdele. Când a apărut, fatalitate! Mi-a murit motorul ca unui începător! Cu o zi înainte fusesem suficient de zăpăcit încât să pun benzină peste jumătatea de rezervor în care aveam motorină, aşa cum orice Diesel normal foloseşte. Iar motorul cald nu a mai vrut să pornească. Eram în capitală, pe unul din cele mai aglomerate bulevarde din centru. Mi s-a stâns stomacul şi eram gata să fac auto-combustie.

Culmea, nimeni nu m-a claxonat! Cei din spate m-au depăşit, amestecându-se treptat cu maşinile de pe banda cealaltă după metoda fermoarului. Iar cum maşina nu pornea nici cu rugăminţi, nici cu înjurături, am împins-o cu umărul până la marginea bulevardului. Acolo, plin de draci pentru propria-mi prostie, stors de vlagă şi lac de sudoare, am avut câteva clipe de răgaz să-mi dau seama de ce nu mă claxonase şi nu mă înjurase nimeni în gura mare. Eram în capitala Ungariei.

Îmi amintesc întâmplarea de acum câteva veri ori de câte ori am câte o ceartă în trafic. Oricât de calm şi pacifist sunt la volan, tot se găseşte câte un nervos să mă ia la 11 metri. Ultima dată când am văzut doi ochi ieşiţi din orbite eram penalizat pentru că, într-o intersecţie, ieşisem ceva mai în faţă, la vizibilitate. Deşi maşina care venea din stânga avea loc berechet să treacă, şoferul a preferat să frâneze în faţa mea, să mă claxoneze prelung, sălbatic, în timp ce mă privea ca pe un violator de copii.

Dacă i-aş fi răspuns în aceeaşi manieră aş fi regretat că nu port cască. Aşa că i-am făcut cu mâna prieteneşte, fluturând degetele şi zâmbind ca unui prieten drag. Reacţia? Omul a luat foc! Deşi dădea să plece, a dat în marşarier până mi-a blocat faţa din nou, şi-a mărit amploarea urii din priviri şi s-a pus pe urlat ca un neanderthalian ameninţat cu evacuarea din peşteră. Doar moartea mea părea să-l liniştească. În timp ce îmi căutam mintal levierul din portbagaj, eroul nostru a trecut la fapte: a scos telefonul, mi-a făcut o poză şi s-a cărat.

Câte probleme o fi avut pe suflet bietul şofer în ziua aia, nu ştiu. Am simţit doar dogoarea flăcărilor cu care s-a descărcat pe mine. Căci, odată ajuns la volan, omul devine instructor auto, poliţist de circulaţie, judecător, gardian, super-erou şi luptător de K1, deopotrivă. Strada şi traficul nu sunt decât amplificatoare naturale ale problemelor cu care se urcă la volan. Izolat în propriul habitaclu de genialitate, îi consideră proşti pe ceilalţi, le vânează greşelile şi le foloseşte ca pretext pentru răbufniri nervoase.

Recent mi-am preschimbat permisul. Aşteptând la una din cele 5 cozi consecutive la care a trebuit să stau pentru analizele medicale, îi spuneam unui tovarăş cum aş face eu testul psihologic pentru şoferi: conectaţi la aparate, i-aş claxona sălbatic pentru un minut, apoi le-aş măsura reacţiile. Colegii de la coadă au râs scurt, apoi s-a făcut linişte. În mintea sa, cred că fiecare se gândea la diverse moduri în care i-ar stâlci mutra ăluia care le-ar face aşa ceva în realitate.