Ultima oră de dirigenţie

31 mai 1991, zi de vineri în calendar, era ultima zi de şcoală. Mai aveam doar câteva ceasuri, apoi urma să aruncăm uniformele şi genţile, să uităm de teme şi de medii. Din viitorul apropiat ne pândea însă examenul de Bacalaureat, înspăimântător şi abscons, monstrul ce părea hotărât să ne despartă şi să ne împrăştie în cele patru zări.

În şcoală, imensa tufă de trandafiri de lângă cancelarie umplea curtea de miresme. Elevii claselor a XII-a le cântau profesorilor "Gaudeamus Igitur", se dăruiau flori, se făceau fotografii. Orarul fusese deja aruncat la gunoi. În acea zi, noi, cei din clasa a XII-a B, aveam programată o singură oră, cea mai importantă dintre toate - ultima oră de dirigenţie.

Fiind ultima zi de şcoală, plănuisem o mică petrecere în clasă, cu muzică de pe magnetofonul colegului Pişti. Aşa a apărut ideea să înregistrăm ora de dirigenţie. Doamna Cornelia Sabău, diriginta noastră, a transformat întâlnirea într-un veritabil talk-show. Cu eleganţă, sensibilitate şi multă delicateţe, "dira" ne-a rugat pe fiecare să ne mărturisim gândurile, să ne împărtăşim planurile de viitor, să spunem nespusul. Ne-a completat cu păreri, sfaturi, urări şi confesiuni.

"Ora" de dirigenţie a durat 3 ceasuri şi jumătate. La final, i-am predat banda sigilată şi semnată doamnei Sabău spre păstrare până la întâlnirea de 10 ani. Diriginta a fost încântată de idee şi a promis că o va păstra cu sfinţenie. Dar soarta avea alte planuri. Cu doi ani înainte de reuniune, doamna Lia Sabău a plecat brusc dintre noi, încremenind în doliu un oraş întreg. "Noi nu ne despărţim acum definitiv", cuvintele dumneaei de la finalul orei de dirigenţie se transformaseră într-o promisiune neonorată.

După câţiva ani, mi-am amintit de banda de magnetofon. L-am căutat pe fiul cel mare al doamnei diriginte să-l întreb dacă ştie ceva. Călin mi-a spus că nu a văzut aşa ceva în casă niciodată. Gândul că ultima noastră oră de dirigenţie s-a pierdut pentru totdeauna m-a înnegurat. Dar, după o vreme, mi-a sunat telefonul. "Lulu, am găsit banda!", mă anunţa entuziasmat acelaşi Călin.

Am copiat-o în calculator şi am stocat-o pe trei servere, de teamă să n-o pierd din nou. După mai bine de 10 ani, acum câteva luni, m-am apucat să o transcriu. A rezultat o cărticică de 100 de pagini denumită, cum altfel?, "Ultima oră de dirigenţie", un fel de scrisoare trimisă nouă înşine în viitor, dar şi o excepţională lecţie de viaţă din partea dirigintei. A ajuns în mâinile colegilor mei săptămâna trecută, la întâlnirea de 25 de ani.

A fost un amestec de bucurie şi nostalgie la reuniune. Foştii noştri profesori de la Colegiul Naţional "Samuil Vulcan" din Beiuş ne-au primit cu emoţie, ne-au făcut mărturisiri, ne-au recitat cu vocea tremurândă din Arghezi şi Nichita Stănescu. Noi, maturi cu toţii, ne-am povestit reuşitele şi eşecurile din ultimii ani. La un moment dat, îmi era teamă că ne-am maturizat prea tare. Dar, în timp ce stăteam pe o terasă, la o cafea, unul dintre noi a întrebat: "Bă, care din tipele de la masa aia vă place mai mult?". Atunci m-am liniştit.