Fuduli în fundu' gol

Nu ştiu dacă pe cei 200 de săteni i-a "montat" cineva, aşa cum, neoficial, pretind unii oficiali care zic că un alt deţinător de pământuri din zonă abia aşteaptă ca drumarii să închirieze un alt teren, de la el. Ce ştim, însă, cu certitudine e că firma a închiriat legal o parcelă de la o persoană din aceeaşi zonă, că aceasta are statut de zonă industrială, că drumarii au avizele necesare din partea instituţiilor abilitate, Direcţia de Sănătate Publică şi Agenţia judeţeană pentru Protecţia Mediului (ceea ce înseamnă că un studiu de impact a atestat că poluarea produsă de instalaţie nu ar depăşi nivelul permis) şi, în fine, că reabilitarea DN 76 e necesară nu doar celor care se deplasează ocazional pe şosea, ci până şi localnicilor înşişi.

Într-o asemenea situaţie, americanii ar zice că, dacă vrei să faci o omletă, trebuie să spargi nişte ouă. Ar ignora "scandalul" şi ar trece la treabă. În schimb, noi încercăm, zadarnic, să împăcăm şi capra, şi varza, sacrificând mereu interesul general în faţa celui local. De ce? Pentru că autorităţile se tem să nu devină nepopulare. Urmarea? Lucrările întârzie la nesfârşit, iar costurile cresc fără încetare.

Situaţii similare sunt deja la ordinea zilei. Nu demult, la Oradea, o mână de oameni protestau împotriva construirii Podului Sovata invocând pericolul poluării, deşi logica elementară arată că noxele scad odată cu ambuteiajele provocate de lipsa căilor de acces. Dintr-o altă categorie face parte - admit şi înţeleg - opoziţia faţă de proiecte precum cele pentru extracţia gazelor de şist ori a aurului de la Roşia Montană, unde statul şi firmele nesocotesc nu doar dorinţa legitimă a localnicilor de a se simţi în siguranţă, ci în primul rând propria obligaţie de a se lămuri şi apoi de a lămuri oamenii dacă investiţiile sunt sau nu dăunătoare.

În Occident, proteste împotriva unor investiţii se produc, cu violenţă chiar, dacă ele sunt cert periculoase, la construirea, de pildă, a centralelor nucleare sau uzinelor chimice. La noi, protestele sunt demonetizate prin opoziţia cam faţă de orice proiect, oricât de puţin dăunător ar fi şi oricât de stringent.

Românii au ajuns nişte ecologişti ciudaţi, mai radicali decât însăşi Greenpeace şi mai ipocriţi decât toţi politicienii. Nici nu mă mir că, în timp ce ţipăm după o păpădie de oraş sacrificată la temelia unei parcări, am rămas şi fără păduri, şi fără munţii de sub ele. Doar pentru că nu erau în grădina noastră sau în spatele blocului nostru...