Trista Cântare a României

Mai e puţin şi facem 100 de ani. Şi va trebui din nou să ne prefacem că totul e în regulă cu noi şi cu ţara asta. Cuvinte de lapte şi miere vor curge din discursuri înălţătoare, în timp ce fanfarele vor cânta ode unei mari naţiuni, pe zi ce trece tot mai mici, înghesuite la coada pentru ciolan şi fasole.

Ne vom bate cu cărămizi de chirpici în piepturile de aramă pline cu cocarde tricolore, vom aplauda parada înarmaţilor care ne bat atunci când ieşim în stradă şi vom admira cu gura căscată avioanele străinilor care trebuie să ne apere de cel rău.

Cu cât problemele unei naţii sunt mai multe şi mai profunde, cu atât festivismul îi este mai mare. Nici anul acesta nu vom face excepţie. Sărbătoarea de Ziua Naţională va fi cel mai mare exerciţiu de PR al anului. Aşa cum un om al străzii bea ca să-şi uite drama şi să evadeze dintr-o realitate chinuitoare, România, prin toate trompetele ei autoritare, se va îmbăta cu halbe de apă rece, în timp ce se va agăţa cu unghiile pline de noroi de trecutul glorios şi irepetabil, încercând să ignore prezentul. Un prezent care nu sună prea bine.

Avem doar 783 kilometri de autostrăzi şi 4 milioane de români plecaţi din ţară, facem 12 ore cu trenul de la Oradea la Bucureşti, luăm bani de la sănătate şi îi dăm la divinitate, ridicăm catedrale inutile de sute de milioane de euro, construim în zece ani ce s-ar putea face în maximum doi, dăm legi despotice şi pensii nemeritate, îi lăsăm pe alţii să ne taie pădurile în timp ce noi ne omorâm porcii, ne poluăm cu maşini vechi aruncate de vecini, parcăm pe trotuare, spargem coşuri de gunoi, claxonăm cu furie, înjurăm Occidentul în timp ce ne temem de Orient, bem bere proastă şi ne considerăm cei mai deştepţi...

Ziua României ar trebui sărbătorită în fiecare zi, dar nu prin cuvântări şi defilări, ci prin fapte. Mulţi dintre marii patrioţi cu care suntem contemporani sunt tocmai cei care îi fac rău acestei naţii. Să te mândreşti că eşti român în timp ce te comporţi anti-româneşte e ca şi cum i-ai povesti colegului de la birt cât de mult îţi iubeşti nevasta, după care te duci acasă şi o baţi. Pentru unii, România este doar o unealtă de obţinut putere, influenţă, glorie şi bani. Pentru cei mai mulţi, din păcate, este o iubire platonică, neîmplinită, cu tot mai puţine corespondenţe în realitate şi cu tot mai multe regrete.

Până la urmă, toată această Cântare a României de Centenar are o singură raţiune: aici ne-am născut, aici defilăm. Din asta a răsărit şi patriotismul de paradă desuet, care sângerează la fiecare pas în vremurile globalizării şi nivelărilor culturale. România este cea mai bună ţară, la fel cum şi mama este cea mai bună mamă, doar pentru că nu te poţi naşte în două ţări şi nu poţi avea două mame. Distincţia "cea mai bună" este un omagiu adus unicităţii, nicidecum rezultatul unei competiţii.

La mulţi ani, România, dar să ştii că nu eşti cea mai bună! Iar dacă nu accepţi asta, nici nu o să fii vreodată!