Trei pentru Oradea: Povestea emoţionantă a apărătorilor Oradiei, ucişi cu 3 zile înaintea eliberării oraşului

Silviu Andrei era fost ofiţer, Nicolae Rajkovič trăia din meseria de frizer, iar Papp Tiberiu lucra în Primărie. Un român, un sârb şi un ungur au păzit Oradea de jafurile cu arma în mână produse în timpul vidului de putere creat de apropierea frontului. Horthyştii i-au acuzat, însă, de organizare de trupe de partizani.

"Primii doi au fost condamnaţi la moarte, iar cel de-al treilea a scăpat în ultima clipă cu o condamnare la 15 ani de muncă silnică", povesteşte istoricul Mihai Drecin. Sentinţa a fost dusă la îndeplinire cu doar trei zile înainte de eliberarea Oradiei, care a venit pe 12 octombrie 1944. Astăzi, Ziua Oraşului...

Octombrie însângerat

Pe 12 octombrie, orădenii sărbătoresc Ziua Oraşului. Data, cu dublă semnificaţie, aminteşte de Declaraţia de Independenţă a Românilor din Transilvania, semnată în 1918 în casa doctorului Aurel Lazăr, dar, mai ales, de eliberarea Oradiei în 1944 de către trupele române şi sovietice, în urma unor atacuri lansate împotriva armatelor germane şi horthyste.

Pogromul declanşat de ocupanţi împotriva evreilor, bombardamentele care au distrus podurile, privaţiunile la care a fost supusă populaţia civilă şi teroarea instaurată sunt încă vii în memoria publică. Prea puţini ştiu însă povestea de onoare şi curaj a unui grup de orădeni, de diferite naţionalităţi, care au încercat să menţină ordinea în oraş în haosul declanşat de apropierea frontului.

"Oradea n-a fost eliberată din prima încercare. La apropierea frontului, autorităţile horthyste s-au retras, lăsând în urmă un vid de putere, într-o vreme în care soldaţi rătăciţi şi tot felul de bandiţi umblau înarmaţi, după care au revenit", povesteşte istoricul Mihai Drecin (foto).

Conştiente de iminenţa unui atac româno-sovietic, autorităţile horthyste au părăsit Oradea pe 25 septembrie 1944, când trupele româno-sovietice au intrat pentru prima dată în oraş, şi s-au întors pe 2 octombrie, în urma contra-ofensivei declanşate în cadrul operaţiunii "Baronul ţiganilor", până la atacurile hotărâtoare care aveau să ducă la eliberarea Oradiei, pe 12 octombrie.

Apărători pentru Oradea

În vidul de putere creat, orădenii s-au organizat pentru a se apăra singuri împotriva rău-făcătorilor. "Cum Oradea era terenul nimănui, cetăţenii au format echipe care să asigure liniştea în oraş şi să evite ca atelierele evreieşti de stofe şi bijuterii sau magazinele din centrul oraşului să fie jefuite de bandiţi", spune Drecin.

Principalul organizator al acestei gărzi civile au fost românul Silviu Andrei (foto), care a fost ajutat de sârbul Nicolae Rajkovič şi maghiarul Papp Tiberiu. Potrivit documentelor vremii, Andrei era ofiţer în rezervă şi a lucrat până în 1940 ca "jude de vii în Podgoriile Oradiei" în cadrul Primăriei, răspunzând de această zonă ca funcţionar administrativ. Concediat în 1940, după cedarea Ardealului, în urma maghiarizării administraţiei, Andrei a refuzat să se refugieze în partea românească a frontierei, rămânând în Oradea alături de soţia Aurelia, care era evreică.

Nicolae Rajkovič, de profesie frizer, era un apropiat al lui Andrei, iar Papp Tiberiu un fost coleg din Primărie. "Potrivit documentelor, cei trei făceau parte dintr-un grup de circa 40 de cetăţeni, înarmaţi cu arme găsite în depozitele Poliţiei şi puşi să păzească zona centrală a oraşului", povesteşte istoricul. Acest lucru avea să le devină însă fatal...

Condamnaţi şi executaţi

Cei trei au fost condamnaţi la moarte de autorităţile horthyste revenite în Oradea după ofensiva din 27 septembrie, pentru "tentativa infidelităţii la adresa statului maghiar" comisă prin faptul că ar fi organizat "trupe înarmate de partizani în dosul frontului".

Procesul a avut loc pe 9 octombrie 1944, la prânz. Curtea Marţială de Front i-a condamnat pe iniţiatorii gărzii civile la moarte prin împuşcare, în baza declaraţiilor unor martori mincinoşi. Iosif Hincz şi Ioan Haldenwang, oameni de serviciu din Primărie, au jurat că Andrei şi oamenii lui ar fi sprijinit armata română.

Sentinţa a fost dusă la îndeplinire câteva ore mai târziu. Andrei şi  Rajkovič au fost împuşcaţi şi îngropaţi în Şanţul Cetăţii după-amiaza, imediat după proces. Papp a scăpat de la moarte în ultima clipă, după ce, la insistenţele familiei, comandantul militar i-a schimbat sentinţa în 15 ani de temniţă grea. A fost singurul care a mai putut spune apoi povestea...

Garda orădenilor

De altfel, în vara anului 1950, deci 6 ani mai târziu, Papp Tiberiu a dat o declaraţie în faţa autorităţilor comuniste în speranţa că îi va folosi soţiei lui Andrei la acordarea pensiei de văduvă.

Potrivit documentului, aflat în arhiva Muzeului Ţării Crişurilor, fostul militar l-a contactat pe Papp pe 25 septembrie, cerându-i să îl sprijine în constituirea unei gărzi civile. Silviu Andrei s-a hotărât să se implice ca urmare a lipsei de reacţie în faţa pericolului a fostului ajutor de primar Borbéli Laszlo, cea mai mare autoritate civilă. Faptul că autorităţile maghiaro-germane au refuzat organizarea gărzii l-a enervat pe orădean şi mai tare.

În două zile, Andrei şi Rajkovič au adunat cam 45 de voluntari, pe care i-au înarmat cu puşti vechi găsite în depozitele Poliţiei. Deşi nu a participat la acţiuni de luptă, fiind închis în adăpost în timpul contraatacului maghiaro-german din 27 septembrie, Papp a fost considerat complice. Vina lui a fost că, la cererea lui Andrei, a completat lista cu orădenii înscrişi în garda civilă.

Arestaţi şi bătuţi

Papp a fost arestat la începutul lui octombrie de doi detectivi şi trei poliţişti. "M-au ridicat şi m-au vârât în beciurile Poliţiei, bătându-mă crunt cu bastoane, săbii, mâini şi picioare. Mi-au cerut lista pe care am întocmit-o despre noua administraţie comunistă", rememora Papp.

Torţionarii au încercat toate felurile de schingiuire. "La un moment dat, l-au adus în încăpere pe Andrei Silviu, care purta pe faţă şi pe trup urmele celor mai cumplite bătăi şi suferinţe. Aici l-am văzut apoi pe Rajkovič Nicolae, care purta aceleaşi semne de suferinţe grele", a declarat funcţionarul.

Bărbatul a aflat abia în timpul bătăilor primite la interogatoriu despre faptele de arme ale gărzii civile. "În timpul absenţei mele, Andrei Silviu şi Rajkovič Nicolae au organizat paza instituţiilor publice, au dezarmat câţiva soldaţi şi au oprit maşina fostului consul german, pe care au percheziţionat-o". Afront plătit apoi cu viaţa...

Împuşcaţi în Cetate

Andrei şi Rajkovič au fost împuşcaţi în Şanţul Cetăţii, cu câteva ore înainte de retragerea definitivă a autorităţilor horthyste şi cu doar trei zile înaintea eliberării oraşului. Locul a fost descoperit întâmplător în primăvara anului trecut, deci după 75 de ani, de angajaţii Drum Asfalt care lucrau la reabilitarea curtinei de nord a Cetăţii.

"În timpul curăţării zidurilor, un muncitor a descoperit înfipte în mortar, la înălţimea unui piept de om, două vârfuri de cartuş de carabină Mannlicher, armă aflată la acea dată în dotarea armatei horthyste", spune Marian Trandafir (foto), arheolog în cadrul Muzeului orașului Oradea - Complex Cultural. Situat la circa 100 metri de intrarea în şanţul Cetăţii din spatele sediului Poliţiei Rutiere, locul era suficient de izolat pentru a fi folosit la o execuţie, departe de ochii civililor şi fără să existe riscul ca un glonţ rătăcit să rănească pe altcineva.

Plumbii ruginiţi au stat înfipţi în mortar aproape opt decenii, ascunşi sub vegetaţia abundentă care acoperea zidul. Odată cu ei, a rămas uitat şi sacrificiul făcut de o mână de orădeni curajoşi, care au apărat cu arma în mână liniştea oraşului lor...

GEST DE RECUNOŞTINŢĂ
"Merită măcar o placă"

Fost consilier local în perioada 2004-2008, istoricul Ioan Drecin a propus încă de atunci  amplasarea pe clădirea Primăriei a unei plăci comemorative care să amintească de jertfa orădenilor Silviu Andrei şi Nicolae Rajkovič. "Eu spun că aceşti cetăţeni merită acest minim gest de recunoştinţă din partea oraşului. Este vorba de cetăţeni serioşi, care au decis să apere centrul oraşului şi au plătit cu viaţa pentru asta", spune Drecin.

De altfel, trupurile celor doi au fost deshumate în anul 1945, la cererea familiilor, şi îngropate în cimitirul municipal. Mormântul lui Silviu Andrei există încă, dar cel al frizerului Rajkovič este necunoscut.

Gestul de reparaţie morală este cu atât mai necesar cu cât martorii mincinoşi ai acuzării, care i-au şi dat pe mâna autorităţilor horthyste, n-au fost niciodată pedepsiţi. Cei doi oameni de serviciu din Primărie au fost condamnaţi de Tribunalul Poporului din Bihor la 15 ani de temniţă grea, fără să execute însă nici măcar o zi. Curtea de Apel Oradea nu a putut procura de la autorităţile maghiare dosarul cauzei, pentru a susţine vinovăţia acestora. Aşa că au fost achitaţi...