Tisele şi ecologiştii

Conduc o maşină hibrid care poluează pe jumătate cât una normală, nu parchez niciodată pe iarbă, merg cât de des pot cu bicicleta, consum apă responsabil, colectez deşeurile selectiv, adun bateriile folosite şi le arunc în containere speciale, strâng uleiul uzat şi îl duc la centrele de colectare, iubesc natura, ador verdele, sunt dependent de aer curat. O fostă iubită cu simţul umorului m-a numit odată pentru toate acestea "Earth’s bitch".

Cred că sunt ecologist. Cu toate acestea, am o problemă cu ecologiştii declaraţi, aceşti membri ultra-radicali ai societăţii, aceşti luptători plini de sensibilităţi şi răni nevindecate. Ecologiştii sunt şi ei iubitori de spaţii verzi, de munte, de aer curat, de parcuri şi păduri. Pe scurt, exact lucrurile care se întâlnesc cel mai puţin în zonele urbane româneşti. Şi totuşi...

Oradea e plină de spaţii verzi pe care se parchează maşini, dar pe ecologişti nu-i auzi protestând pentru asta. Nu tu bileţele în parbriz, nu tu afişe sau pancarte plantate în zonă, nu tu lanţ uman, campanii media ori luări de poziţie publice... Nimic! Ecologiştii nu se ceartă cu vecinii de dragul unor principii, aşa că suprafeţele de iarbă se subţiază de la lună la lună.

Când în locul în care s-ar putea amenaja un parc plin de verdeaţă şi locuri de joacă pentru copii se dă autorizaţie de construcţie pentru o mândră biserică, ecologiştii nu protestează. Pentru ei, zdrăngănitul ancestral al clopotelor la 20 de metri de geamurile blocurilor şi decibelii din boxele popii, prin care se dă iertare la tot cartierul în fiece duminică dimineaţă, nu intră în categoria surselor de poluare.

Când zeci de autobuze sau camioane trecute prin inspecţia tehnică pe bază de şpăgi şi prietenii obscure eliberează oxizi de azot, dioxid de sulf şi alte particule fine cât sute de maşini mici la un loc, colegii mei ecologişti nu se indignează. În schimb, domniile lor devin foarte vocali atunci cât se relochează nişte pomi de dragul aspectului unei pieţe ori când se toaletează nişte arbori de crengile uscate şi periculoase.

Ecologiştii ar trebui să-i duşmănească pe toţi cei care distrug mediul, indiferent de funcţie, statut sau apartenenţă politică. Dacă vor continua să fie pasivi la relele mici - care, cumulate, creează un rău tot mai mare - reacţiile lor vor părea desuete, răuvoitoare ori de-a dreptul ipocrite atunci când sar la gâtul celor cocoţaţi în funcţii publice. Ecologia nu a început ca mişcare politică şi nici nu ar fi trebuit să devină un astfel de instrument, pentru că o bună calitate a aerului şi a apei este mai presus de orice doctrină.

Atunci când fârtaţii mei ecologişti vor ridica lancea pentru un mediu mai sănătos şi mai civilizat împotriva tuturor celor de mai sus, mă voi putea considera pe drept colegul lor şi vom putea purcede la luptă împreună. Până atunci, ca iubitor de teatru, mă bucur că pot, în sfârşit, să văd Teatrul Regina Maria şi din exterior, nu numai din interior. Iar tiselor smulse din faţa lui şi mutate în parcul 1 Decembrie le voi duce în zilele secetoase câte un bidon cu apă.