Stupizenia Pământului

Cineva a fost foarte optimist când a crezut că banii pentru Cuminţenia Pământului se vor aduna prin subscripţie publică. Da, intenţia şi planul au fost frumoase, aproape poetice, dar finalitatea nu era greu de ghicit. M-a amuzat şi m-a întristat deopotrivă programul "Brâncuşi e al meu". M-a amuzat naivitatea celor care l-au conceput, m-a întristat eşecul său previzibil. A fost atât de limpede că nu va funcţiona, că milioanele nu se vor strânge!

Deşi mi-e dragă coeziunea socială şi înhămatul la proiecte naţionale, de data asta am privit pasiv din tabăra scepticilor. Am fost înţelegător cu cei neimplicaţi şi nu i-am condamnat. De ce? Pentru că această subscripţie publică a fost un soi de exerciţiu social de anticipaţie. La fel cum i-ai pretinde unui copil de grădiniţă să intre la facultate, societăţii româneşti i s-a cerut să se manifeste ca şi cum ar fi cu 200 de ani mai bătrână, mai evoluată, mai modernă în gândire.

E un act de curaj din partea unui guvern să ceară donaţii poporului care de 25 de ani este furat din toate poziţiile de clasa politică şi conducătoare. E neinspirat să ceri donaţii unui popor cu educaţie artistică precară, în special în zona sculpturii, care nu preţuieşte pietrele decorative în afară de leii de balustradă, piticii de grădină şi mausoleul propriu. E de-a dreptul nepotrivit să ceri bani pentru lucrarea unui artist pe care România aproape l-a izgonit şi nu l-a mai vrut niciodată.

Ca români, am ratat încă o ocazie de a ne comporta ca o naţiune. Dar pentru clasa politică eşecul este şi mai mare. I se dovedeşte încă o dată fractura deschisă, neoperabilă şi supra-infectată între cei de sus şi cei de jos. În acest moment al existenţei sale, românul va respinge orice ofertă din partea conducătorilor săi. El nu vrea pietre preţioase de prin muzee străine, ci lucruri mult mai simple, mai de bază: infrastructură, apă, canalizare, curent, debirocratizare, respect şi încă o dată infrastructură. Abia după aceea se va gândi să cheltuie doi euro pentru un simbol naţional.

Până la urmă, subscripţia, chiar şi eşuată, a fost un uriaş exerciţiu de imagine pentru Constantin Brâncuşi. Omul care a plecat pe jos spre Paris ratează postum încă o şansă de a se împrieteni cu România, ţara care i-a refuzat lucrările atunci când i le-a oferit ca donaţie. Să fii tratat cu refuz chiar şi din mormânt e frustrant de-a dreptul, semnul unui ghinion peren, de care credeai că o să scapi prin deces. Dar aşa se întâmplă când dragostea costă bani...