Sânge de vânzare

Am primit numărul de ordine 37 şi m-am apucat de completat formularul. "Donaţi pentru cineva?", mă întreabă un bărbat. "Nu, doar aşa". Mă roagă să specific numele unei rude cu o suferinţă gravă, ce urmează să aibă o operaţie dificilă la stomac. "Cum să nu? Cu dragă inimă". Memorez numele pacientului şi mă pun pe aşteptat. Telefonul mobil mi-e, ca de obicei, partener bun. Sunt atât de absorbit încât nu aud când mi se strigă numărul.

Mă trezesc din amorţire pe la numărul 42. "Eu am strigat 37 dar n-a răspuns nimeni", se scuză o asistentă îmbrăcată în albastru. Oare cât de tare m-o fi strigat de n-am auzit-o de la câţiva metri? Cred că dacă ar fi strigat "Foc!" în caz de incendiu, rămâneam toţi în clădire la afumat. Mă cheamă înăuntru şi mă înţeapă în deget. Ca de fiecare dată, înţepătura asta microscopică e mai enervantă decât donarea în sine. "De două ore aştept", se plânge un donator. Aflăm că de vină sunt nişte urgenţe care au intrat peste rând.

În camera următoare, o doctoriţă frumoasă îmi spune ceva ce poate îngrozi orice bărbat: "Vă e cam mică. Ar trebui să faceţi nişte genuflexiuni". Se referă la tensiune şi nu glumeşte cu genuflexiunile, aşa că pentru câteva clipe îmi aduc aminte de orele de sport din liceu cu legendarul profesor Ille. Îmi mai dă o bombonică cu calciu şi, în sfârşit, ajung în camera de donare. Directoarea Centrului de Transfuzie munceşte la un calculator. Ca întotdeauna, e bine dispusă şi facem câteva glume. Mă mai las în genunchi de câteva ori ca să-mi ridic tensiunea.

"Încearcă şi nişte flotări", îmi sugerează cineva. "Nu pot, că după aia nu mai sunt steril". Pufnim cu toţii în râs şi pentru câteva secunde e veselie în masă. Râsul e bun când eşti prin preajma acelor. "Doriţi din stânga sau din dreapta?", mă întreabă o asistentă grijulie ca o mamă. Aleg dreapta şi în 6 minute şi jumătate umplu o pungă de B III, Rh negativ. "Vă mulţumim frumos. Oamenii vin doar când au pe cineva bolnav. Nu se gândesc că oricând e nevoie de sânge pentru transfuzii". Apoi asistenta povesteşte mâhnită cum a venit odată o femeie la Centru: "Bună ziua. Avem o rudă care are nevoie de transfuzie de sânge. De unde putem cumpăra?". Ei, dar sângele nu se cumpără, nu e o marfă oarecare.

Însă nu toată lumea e de aceeaşi părere. La ieşire, îl întâlnesc pe cel care mă abordase pentru ruda bolnavă. Recunoştinţa i se citeşte în priviri. Îi întind mâna să-l salut. Simt cum o bancnotă mi se lipeşte de mână. Mă opun cu fermitate: "Vai de mine, dar vă rog! Nu trebuie! Nu se poate aşa ceva!". Omul insistă. Eu "nu şi nu", el "da şi da". Aproape că ne îmbrâncim. E o scenă tragi-comică, amândoi ţinem cu o mână tamponul presat pe locul înţepăturii, iar cu cealaltă ne împingem ca două păpuşi defecte, el în atac, eu în apărare. Printr-o manevră de judoka, omul mă scoate în afara terenului şi închide uşa. Sistemul medical e ceva de groază - până şi "pacienţii" primesc mită. Rămân în exterior cu banii în mână, cu un sentiment de jenă incomensurabil şi cu o dilemă: spre ce proiect caritabil să redirecţionez suma? 

Nu faceţi ca mine! Dar treceţi pe la centru şi donaţi câteva picături pentru că e criză mare de sânge în spitale. Vă rog eu.