România şi crâşmele ei

Din solidaritate de cartier, mai intru uneori la birtul din apropierea casei să beau o bere. Fac asta nu de sete sau din obişnuinţă, ci mai mult pentru a pune umărul la economia zonală. Căci trebuie să fie foarte greu să ţii deschis un local în care o bere costă 3 lei, iar o pungă de pufuleţi, 1 leu.

Înăuntru e o lume aparte, o buclă spaţio-temporală fascinantă. Oameni cu care nu te întâlneşti altundeva, sunete cu care nu eşti obişnuit, poveşti pe care nu ai cum să le auzi în alt loc. Aproape nimeni nu stă pe Facebook sau pe internet. Se vorbeşte, se fac bancuri, se bea în tăcere sau se priveşte la televizor.

Modernizarea, aşa încet cum merge ea la noi, a început să distrugă birturile de cartier. Ba îşi schimbă aspectul, mobilierul şi clientela, ba trag oblonul şi lasă locul altor afaceri. Cinzeaca ieftină rezistă tot mai greu pe piaţă în faţa alternativelor de rit nou. Clientela îmbătrâneşte, iar cei mai tineri au alte locuri de pierzanie. E adevărat, crâşmele au mai distrus şi destine, dar, în acelaşi timp, au menţinut viaţa socială a unor oameni care încă vorbesc unii cu alţii.

Mi-am propus mai demult să fac un turneu al localurilor de gen pentru a zgâria puţin suprafaţa lumii underground din care fac parte - să le văd oamenii, să le ascult poveştile, să le simt vibraţiile. O lume în care consumerismul de actualitate nu e încurajat, un univers paralel ce vrea să îşi menţină acelaşi statut, acelaşi stil, aceeaşi civilizaţie minimalistă.

N-am făcut-o încă. De când tot amân, câteva crâşme din oraş s-au închis. Odată cu ele, dispare încetişor o falie semnificativă din România pe care o ştim de mici. Un teritoriu al celor care au renunţat, al celor care încă mai speră, al celor care ştiu "cum stă treaba", al radicalilor, al pacifiştilor, al celor cărora nu le mai pasă. Oameni simpli, cuminţi, suflete care fug de ceva, de cineva, de undeva...

În cele în care am intrat până acum am găsit personalităţi spectaculoase - glumeţi de profesie, pesimişti de formaţie, analişti politici de geniu, părerişti sportivi de înaltă clasă. În câteva minute am aflat totul: care e cel mai bun şi cel mai prost politician din ţară (uneori numele era acelaşi), când vom avea autostrăzi, cum se trăieşte o lună din câteva sute, care e cel mai bun rachiu ieftin de pe piaţă, unde este punctul slab al Simonei Halep, ba chiar şi cine va câştiga Champions League (era în vremea grupelor).

Ca să intri în crâşma din cartier, birtul de la colţ sau bufetul comunal nu îţi trebuie paşaport special. E nevoie doar de curiozitatea de a vedea lumea "de dincolo". Nimeni nu te dă afară dacă ai cravată, dar nici nu eşti privit cu ochi buni dacă ceri o Corona şi un shot de tequila. Surorile mai sărace ale pub-urilor din Europa se hârjonesc în permanenţă cu ameninţările vremurilor noi! O bere cumpărată de la tejghea le poate ţine în viaţă. Poate în anul centenarului am să le vizitez. Or mai fi 100 în toată Oradea?