Richard Balint - actor, cântăreţ, dansator: "Dacă Dumnezeu există, mă iubeşte cum sunt şi mă lasă în pace"

Născut la Cugir, unde la 16 ani s-a "băgat" muncitor la fabrica de armament, obligat să "facă" vioară de mic, dar evadat în adolescenţă în rock, Richard Balint este, de 15 ani, unul dintre actorii care au reuşit să îndepărteze praful de pe teatrul orădean, publicul ajungând să-l iubească şi să-l considere liderul unei generaţii care i-a însemnat deja memoria.

BIHOREANUL l-a "agăţat" săptămâna trecută, după ce a primit o mână de ajutor din partea lui la Gala Premiilor lui Bihorel, pentru a vi-l prezenta atât ca artist, cât şi ca om care se exprimă, direct şi puternic, şi dincoace de scenă. Cu împliniri, meandre, ratări, pasiuni, convingeri...

- Cum a fost pe scena Premiilor lui Bihorel alături de Mircea Chirilă? Simţi ceva pentru BIHOREANUL?

- A fost foarte mişto. Eu îl citesc pe Bihorel pentru că are umor. E semn de viaţă. Iar BIHOREANUL îmi place pentru că "dă" în toată lumea fără parti-pris-uri.

- Eşti orădean, cu buletin, de 15 ani. Dar cât de orădean te simţi?

- Acum mă simt, la început nu prea. Ştii, nu mă simt buricul pământului că m-am născut şi am crescut undeva... Sunt ca buruiana: unde ajung, acolo îmi bag rădăcina.

- Teatrul românesc din Oradea face 60 de ani. Pentru tine e o sărbătoare sau o sarcină de serviciu? Cum ai face tu ca aniversarea să fie pe placul publicului?

- Aniversările nu mă mişcă, prea se vorbeşte în limbă de lemn... Bun, au importanţa lor, că-ţi aduc aminte de nişte istorii, dar din 60 de ani de teatru orădean eu nu cunosc decât 15. Până să vin aici nici nu eram familiarizat cu teatrul din Oradea. Pentru mine e o aniversare şi atât. Cum aş putea s-o fac eu, habar nu am, pentru că sunt cel mai prost organizator. Nici viaţa nu mi-e organizată, e mai degrabă o explozie de bucurii şi enervări împrăştiată în zeci de părţi.

"Sunt mândru de publicul orădean"

- Cum ai găsit publicul de aici, care părea atrofiat într-o vreme?

- La început, când Teatrul era în reabilitare şi jucam în Casa de Cultură a Sindicatelor, era foarte greu să umpli sala aia urâtă şi friguroasă. Şi totuşi am reuşit! Acolo s-au şi născut câteva spectacole foarte bune, de pildă „Îndrăgostiţii din Ancona”, cu sala full...

- O mare parte din orădenii care merg la teatru spun că tu şi colegii tăi aţi marcat o generaţie, că sunteţi cu adevărat o trupă, şi că aţi venit taman la ţanc...

- Multă vremea conducerea Teatrului a greşit, se făceau piese în dorul lelii, cu public puţin, nu era un repertoriu din dorinţa de a pune trupa în evidenţă. Ulterior au venit într-adevăr câteva spectacole bune şi foarte bune care ne-au relansat.

- Înainte să ajungi aici ai fost curios să vezi pe ce teren veneai?

- Nu. Am venit la plezneală. Nevastă-mea era deja aici, am dat concurs şi l-am luat. În ce priveşte publicul au fost câţiva ani nasoli. Am avut spectacole la care eram de trei ori mai mulţi actori pe scenă decât spectatori în sală. Sigur, deontologia îţi cere să joci şi pentru unul dacă a plătit bilet. Da, e frumos la modul ideal, dar asta poate se întâmplă dincolo. Dacă mi-ar da şi mie 5.000 de euro pe lună, aş juca şi la juma’ de om... Dar când eşti plătit de cacao, şi mai e şi piesa vai de ea, nu prea îţi vine.

Unii cred că teatrul e o biserică, un templu, pentru mine e un loc de muncă unde, da, merg cu drag, cum am mers la orice loc de muncă pe care l-am avut. Dar a fost o vreme când îmi pierdusem plăcerea de a juca şi mă gândeam serios să fac altceva, să fiu şofer de camion...

- Cum v-aţi revenit? Ce a determinat schimbarea? Managerii?

- Directori şi manageri s-au tot schimbat, din păcate nu pe criterii profesional-artistice, ci politice. E ciudat să simţi că şi teatrul , ca instituţie, poate deveni „ciolan politic”. Dar ce să te mai miri când şi biserica face campanie electorală! Asta-i ţara în care trăim. Apoi a venit salvarea, ne-am mutat din nou în Teatru, şi nu oricum, ci cu „Scripcarul pe acoperiş”, care a fost un declic pentru trupă. Am scăpat de faza aia când se băgau pe gât abonamente, oamenii au început să ne caute ei, să cumpere bilete şi abonamente. La început, elevii erau aduşi cu arcanul, îi durea la bască de ce făceam pe scenă. Acum, când văd sălile pline - şi chiar sunt, frate! - sunt mândru de publicul orădean. Serios! Public aşa fain am mai întâlnit într-un singur loc, la Brăila, unde elevii se bat să facă voluntariat în teatru.

 Criticii? "Nu le văd rostul"

- Cât a contat experienţa teatrului de pub? Ce câştig ai tras din asta?

- Cum să zic, eu nu sunt un actor disciplinat şi profesionst în sensul clasic. De exemplu, nu pot să-mi învăţ textul acasă. Pur şi simplu acasă nu pot să mă ocup de teatru, fac orice altceva, aşa că textul mi-l învăţ pe scenă. Uneori e greu, inclusiv pentru colegi, dar odată ce-mi dau seama ce-i cu piesa intru în ea şi nu-mi poate nimeni reproşa „bă, din cauza ta nu a ieşit spectacolul”. Am o memorie proastă, nu pot reţine textul papagaliceşte, o fac vizual şi prin sinonime, aşa că uneori mi-e greu să-l redau exact cum e scris. Ei, la teatrul de pub nu mi-a reproşat nimeni, niciodată, problemele de memorizare. Am şi avut noroc cu Sebi Lupu, care e genial în asta, am mers mult pe improvizaţie şi toate spectacolele noastre sunt interactive. Păstrăm replicile cheie, dar brodăm şi folosim fiecare reacţie a spectatorului. Am încercat şi în teatrul mare, dar aici spectatorul nu are chef să facă parte din spectacol.

- Cineva, mai puţin inspirat, ţi-a zis la un moment dat „îndrăgitul actor” şi aşa ai rămas. Cum i-ai zice tu, spectator, actorului Richard Balint?

- Vorba asta, cu „îndrăgitul actor”, e împământenită, şi nu numai la noi, în toată România. Eu ca spectator i-aş spune lui Richard Balint pe numele mic. Urăsc formulele de politeţe gen „Domnu’ Balint, sunteţi, faceţi...”, indiferent de la cine vin. Oricum spectator nu mi-aş fi. Nu-mi place când mă văd, de exemplu, în spectacole filmate. De altfel, nu sunt actor de film, clar, şi nu mă simt bine în film..

- Ce-ţi lipseşte sau ce te încurcă? Decorurile, lipsa publicului?

- Păi, şi echipa de filmare e tot public, dar pentru mine nu e o chestie naturală. În filmări îmi văd toate defectele şi deloc celelalte părţi. Sunt vânătorul propriilor mele erori, nepotriviri.

- Apropo, te enervează criticii?

- Personal, nu le văd rostul. O revistă în care să-şi spună spectatorii părerea cred că ar fi mult mai interesantă, dar dacă vine unul să-ţi explice, vorba aia, ce-a vrut să spună poetul, e de 2 lei. Am prieteni printre critici, şi nu la modul ca mă laudă non-stop! Ci pentru că dincolo de criticile şi observaţiile care mi se aduc nu simt răutate. Îmi respectă munca, chiar dacă spectacolul nu a fost o lumină. Cei mai mulţi îşi spun formatori de opinie. Eu i-aş obliga să înceapă fiecare cronică cu fraza: „Atenţie! Aceasta e părerea mea personală, nu e literă de lege!”

La fel le-aş spune şi celorlate categorii de „formatori de opinie”, de pildă criticilor de artă, care nu au pus mâna în viaţa lor pe o pensulă. Apropo de genul ăsta de critici, îmi amintesc o fază: odată lucram ca şofer pentru un festival studenţesc din Cluj şi persoana care m-a angajat mi-a văzut la un moment dat o mapă cu lucrări grafice. I-a arătat-o unui profesor de la Facultatea de Arte care la început le-a lăudat. „Ce  idee, ce haşură, ce linie!”... Apoi a întrebat „Unde a terminat ăsta şcoala”, iar când a auzit că lucrez aşa, fără studii, a băgat: „Păi, se vede că n-a terminat nicio şcoală”. Brusc, nu mai aveam nicio valoare. De-atunci nici nu am mai desenat.  

Arta e subiectivă. Şi eu pot fi critic, să dau de pământ cu o jumătate din Muzeul de Artă din New York. Pe bune, acolo am văzut o hârtie A4 ruptă în bucăţi şi băgată într-o cutie de sticlă, iar asta era prezentată drept artă. Apropo, la un muzeu din Italia în vara asta o femeie de serviciu a aruncat o „operă” la gunoi, cred că a fost cel mai bun critic...

"Riscul e să te pierzi"

- Te recomanzi "actor, cântăreţ, dansator", ai dat voce pentru desene animate. Cât contează talentul şi cât munca pentru un actor complet?

- Actoria şi muzica n-au neapărat legătură, sunt actori extraordinari călcaţi pe ureche. Meryl Streep îmi place de mor ca actriţă, dar în musicalul Mamma Mia a fost pe lângă. Eu am moştenit simţul muzical de la taică-meu, care cânta la chitară. Pe mine de mic m-a dat la vioară, ceea ce a fost un chin. Când am scăpat, prin clasa a IX-a, am luat imediat chitara.

Deci, chestia asta cu actor, cântăreţ şi dansator e doar la americani. În rest, ce să zic, contează mult munca. Vorba aia: 1% inspiraţie, 99% transpiraţie. Dar când ai aşa multe daruri, riscul e să te pierzi. Eu pictez, desenez, cânt, joc, dar mi se pare că pe toate le fac la modul împrăştiat.

Pe teatru totuşi m-am axat pentru că din asta îmi câştig pâinea. De muzică m-am reapucat recent, pentru spectacole. Primul care mi-a pus chitara în mână pe scenă a fost Frunză (n.r. – Victor Ioan Frunză, regizor) în „Nevestele vesele din Windsor” şi apoi în „Faust”. Au urmat „A dousprezecea noapte”, „Full Monty”... Cel mai tare a fost să lucrez cu Ada Milea la „Leonce şi Lena”. Pentru mine ăla e spectacolul-Dumnezeu, l-aş juca şi de trei ori pe zi, şapte zile pe săptămână.

- Cum vă stabiliţi repertoriul?

- Pe vremuri exista, nu ştiu dacă mai există şi acum, un Consiliu artistic consultativ. Conducerea aduna nişte actori şi întrebau „noa, ce facem anul ăsta?”, dar făcea tot cum voia. Acum lucrurile s-au mai schimbat si uitandu-ma in sala in timpul spectacolelor, mi se pare ca in bine.

- Într-o perioadă părea făcut fără să se ţină seama, deloc, de public.

- Exact. Atunci am şi vrut să plec.        

- Acum cum e?

- Acum avem public. Adevărul e că ne dăm interesul, chiar şi conducerea, deşi mai dăm şi chixuri, că nu putem fi geniali non-stop. Dar de pe la „Scripcarul” teatrul merge brici.

"Dă-i în pana mea pe actori"

- Ai jucat în drame, în comedii... Ce îţi place mai mult, „teatrul serios” sau cel „soft”?

- E nevoie de amândouă şi îmi plac ambele. Cel mai mult musicalul, însă ştii cum e: mierea-i bună, dar când e prea multă mai şi vomiţi de ea. Când joci o comedie, riscul e să vină apoi alt regizor, să te întrebe ce ai jucat înainte şi să te bage iarăşi într-o comedie, şi tot aşa.

- Politicieni vezi în public?

- Nu, sunt indiferenţi. Uite, asta îi reproşez lui Bolojan, pe care îl admir din foarte multe puncte de vedere. Dar aşa dezinteres pentru cultură, când ai teatrul ăsta şi publicul ăsta...

- Îţi dă ghes, pentru un public mai mare, să te muţi, să zicem, la Bucureşti?

- Nu. Am crescut într-un oraş mic şi nu tânjesc după vîjîială. Da, acolo sunt oportunităţi, dar aici pot despărţi teatrul de viaţa personală şi am timpul meu liber. Nu mă dau banii afară din casă, dar nici nu pot spune că mor de foame.

- Care e condiţia actorului? Îţi ajunge leafa? Cum te simţi ca „funcţionar public”?

- N-am fost niciodată omul banilor, deşi multe se pot face cu ei. Sunt actor gradul I A, mai mult nu se poate, cu leafă de 17 milioane şi un spor de 10% pentru periculozitate, că-ţi poate pica în cap o ştangă sau un reflector. Înainte mai erau şi altele, dar când le-au tăiat la funcţionari ne-au tăiat şi nouă.

Nu-mi dau seama de ce nu ni se pot mări salariile. Nici nu suntem aşa mulţi, poate de-aia nu se ştie cât praf înghiţim, că stăm cu reflectoare de mii de waţi în ochi, că facem efort fizic... Actorii sunt lăsaţi la urmă, pe ideea „dă-i în pana mea, că ăia şi aşa se distrează”.

"Sunt paşnic"

- Te simţi iubit la Oradea, urmărit, eventual de liceene, pe stradă? Dar respectat?

- Îmi mai zice câte unul că fetele sunt moarte după mine, iar pe stradă mi se mai întâmplă să mă simt urmărit cu privirile, dar rar. Mă simt confortabil aşa pentru că nu m-am considerat niciodată vedetă.

- În adolescenţă erai un timid, dar rocker, iar adulţii îţi ziceau „şeful sataniştilor”. Cum eşti, de fapt? Că pari paşnic...

- Păi, sunt paşnic! Sunt vocal în general contra Bisericii, că ne trage în spate. A te duce într-o clădire să-l venerezi pe Dumnezeu mi se pare un bullshit de 2 lei. N-am nimic cu oamenii care cred, dar nu pot, cum se zice, să pup poala popii.

- Excluzi, aşadar, orice intersecţie cu Divinitatea? Sunt artişti mari, chirurgi, fizicieni care s-au declarat inspiraţi de El...

- Niciodată n-am văzut o lumină, nu mi-a aterizat un porumbel alb pe creştet sau alte chestii din astea. Eu tot spun că dacă Dumnezeu există mă iubeşte cum sunt şi mă lasă în pace.

- Te pasionează armele, chiar ţinuta ta „civilă”, în afara teatrului, e „military”. E din cauza muncii în fabrica de armament sau că ai făcut armata?

- Mi-a plăcut armata, m-am şi gândit să rămân în armată, dar şi acolo sunt idioţi care nu au fost tari la ei în cartier şi s-au răcorit ajunşi sergenţi. Armele îmi plac, dar nu pentru capacitatea lor de a ucide... N-am omorât o găină...

- Păi, sunt oameni care nu ar omorî o găină, dar care ar ucide un om.

- Nu aş putea face asta decât dacă, ştiu eu, ar păţi copilul meu sau nevastă-mea ceva, probabil. Si pacifistul Iisus si-a pierdut cumpatul de vreo doua ori, nu?

- Şi atunci, de ce îţi plac?

- Mi-e greu să explic, pentru inginerie, design, eficienţă. Unii îmi zic să mă fac vânător dacă tot îmi plac, dar n-aş putea împuşca un animal. Da, sunt un carnivor inrait, dar dacă cineva m-ar obliga să mănânc numai ce împuşc aş deveni vegetarian.

"Nu mă visez Hamlet"

- De o vreme cânţi muzică evreiască în Klezmer ActOradea. Te-ai "îmblânzit" cumva?

- Sunt eu rocker, dar am cântat şi manele, la nunţi, şi muzică populară. Cânt pentru că-mi place. Vorba aia, "dacă vreau să fluier, fluier".

- Pari destul de implicat politic. Nu pentru vreun partid, ci în sens civic. Ai votat pentru Oradea Mare, îţi spui părerile despre religie, refugiaţi, atentate... Nu rişti coliziunea cu simpatiile ori antipatiile publicului, aşa încât să nu mai fi "îndrăgit"? Nu ţi-e mai comod să stai în "turnul de fildeş"?

- Aşa îmi zice şi nevastă-mea. Scriu pe Facebook şi mă întreabă de ce? Păi, cum de ce? Pentru că eu aşa cred. Dacă tot sunt persoană publică, acceptaţi asta! Ah, că nu coincide cu ce zic alţii, asta e! Nici nu zic că deţin adevărul absolut, dar nu mă poate împiedica nimeni să spun ce gândesc. În dispute aduc argumente şi, uite, în treaba cu refugiaţii, îmi pare rău s-o spun, dar am avut dreptate astă-vară, când spuneam că e chestie de timp până la atentate.

- Ce s-ar juca la Oradea dacă direcţiunea Teatrului ţi-ar împlini dorinţele?

- Nu m-am gândit niciodată la asta. Nu mă visez Hamlet, joc ce mi se dă. Şi poate e o provocare mai mare.