Anii regimului comunist se identifică prin manifestări grandioase organizate în spaţiul public cu diverse prilejuri. În România de după al Doilea Război Mondial, orânduirea a construit un adevărat cult al muncitorilor, deveniţi stâlpi ai societăţii.
Anual, debutul sezonului estival era marcat de două sărbători importante: Ziua Muncii, ţinută pe 1 Mai, şi Ziua Tineretului, a doua zi. BIHOREANUL vă arată ce festivităţi şi evenimente se organizau în Oradea cu ocazia celor două aniversări.
Râde iarăşi primăvara
Ziua Internaţională a Muncii e marcată în România de 130 de ani, odată cu primele manifestaţii ale muncitorilor americani pentru condiţii de lucru mai bune. În interbelic, festivismul se rezuma la câte o demonstraţie şi mici spectacole, dar după instaurarea comunismului a devenit o sărbătoare a maselor, racordată internaţionalismului proletar şi puternic promovată de propagandă.
Momentul trebuia dinainte pregătit, astfel că, an de an, luna aprilie era una a "întrecerilor socialiste". După o schemă bine stabilită, agricultorii, fabricile şi şantierele raportau îndeplinirea planului economic pentru acea lună (în cantităţi şi valori de produs), "dedicând" reuşita apropiatei zile a "solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc". Presa era inundată de exemple de însămânţări finalizate, produse noi fabricate sau blocuri proaspăt date în folosinţă.
În marile oraşe, ziua de 1 Mai era marcată prin spectacole pe stadion şi defilări ale muncitorilor, tinerilor şi sportivilor, acompaniaţi de fanfare. Cântecul momentului era "Râde iarăşi primăvara / Peste câmpuri, peste plai / Veselia umple ţara / C-a venit Întâi de Mai!". Versiunea originală, compusă în 1880 de Ciprian Porumbescu, a fost modificată în 1946 pentru a avea conţinut ideologic.
Muncă egal partid
Organizate în centrele oraşelor, paradele erau urmărite de reprezentanţii autorităţilor locale, aşezaţi în tribune special montate şi decorate cu steaguri şi cu portretele lui Marx, Lenin şi ale liderilor naţionali. Totodată, erau pregătite spectacole festive, manifestări culturale şi ieşiri în parcuri şi în păduri, pentru grătare şi întreceri sportive.
Televiziunea transmitea toată ziua imagini cu defilările, spectacole, recitaluri de poezii patriotice şi propagandistice, cântece naţionale şi populare, cu o veselie atent calculată. Peste tot erau prezente lozinci despre muncă şi succesele economiei, precum şi urarea "Trăiască 1 Mai!".
Cu timpul, propaganda a pus semnul egal între sărbătoarea muncii şi sărbătorirea "Partidului şi a secretarului său general", Nicolae Ceauşescu, în jurul căruia s-a construit un veritabil cult al personalităţii.
1 Mai orădean
În Oradea, Ziua Muncii a fost marcată în stil comunist pentru prima dată în 1945, după instaurarea guvernului lui Petru Groza. În Piaţa Unirii, numită atunci Mareşal Malinovski, a avut loc un miting cu câteva mii de participanţi, inclusiv supravieţuitori ai lagărelor de exterminare naziste. Un moment aşteptat a fost dezvelirea monumentului dedicat ostaşilor sovietici din centrul pieţei (foto).
De atunci şi până în 1989, paradele de 1 Mai au fost organizate, anual, în acelaşi loc, tribuna oficială fiind amplasată pe latura dinspre Palatul Vulturul Negru. De acolo, participanţii se deplasau către Piaţa Ferdinand (numită înainte Stalin, apoi Republicii) şi apoi pe actuala arteră pietonală.
Paradele erau deschise de pionieri, copii până în 14 ani, purtând flori şi steaguri, care formau cu corpurile lor acronime precum PCR şi cuvinte cum ar fi "Pace", activitate ce presupunea multe săptămâni de pregătire. Unii urcau în tribună pentru a oferi flori oficialităţilor. Prin faţa tribunei treceau apoi profesori, studenţi, medici, artişti, muncitori şi sportivi, aceştia cu exerciţii de gimnastică.
Defilare şi relaxare
În total, zeci de mii de persoane luau parte la manifestări, obligate de conducerile întreprinderilor şi instituţiilor unde studiau sau lucrau, strigând lozincile indicate de şefii organizaţiilor de partid. Angajaţii fabricilor se deplasau grupat şi purtau pancarte cu grafice, slogane şi portretele şefilor statului, prezentând "realizările" anului şi cincinalului. Scoşi pentru o zi din producţie, se puteau bucura, totuşi, de o jumătate de zi liberă, după-amiaza.
Asta pentru că, după paradă, orădenii mergeau să se relaxeze în parcurile Bălcescu şi Brătianu (pe atunci Muncitorilor), unde se ţineau spectacole de muzică populară şi uşoară, pe Dealul Ciuperca ori în parcul din şanţul Cetăţii. Alţii preferau pădurea Săldăbagiu şi cea de lângă Băile Felix, unde se făceau grătare, sau excursii în defileul Crişului Repede, la Şuncuiuş, Stâna de Vale, peşterile Urşilor şi Meziad.
Tinerii în serbare
A doua zi după defilarea şi destinderea de 1 Mai, tinerii, majoritatea membri ai Uniunii Tineretului Comunist, serbau Ziua Tineretului - o sărbătoare naţională, conectată la ideologia vremii. Pregătirile începeau înainte cu mai multe săptămâni, comitetul municipal UTC delegând un colectiv de organizare, cu mai multe responsabilităţi. Acesta pregătea anual o serbare şi un carnaval al tineretului, de obicei în Parcul Bălcescu, dar şi alte activităţi în Parcul Muncitorilor şi în zona Silvaş.
Programul din 1968, de pildă, a cuprins muzică populară, cu participarea orchestrei Crişana şi a echipelor de dansuri de la Centrul Şcolar Oradea şi Mioriţa, muzică uşoară a formaţiei de estradă a Clubului Tineretului, iar în final retragerea cu torţe în direcţia Teatrului. Cotidianul Crişana relata că "pe scenele pregătite dinainte sau înjghebate ad-hoc, tinerii muncitori, elevi, studenţi români şi maghiari şi-au întins mâna, s-au prins în joc", unii bătând Fecioreasca, alţii jucând fotbal, handbal şi volei.
În 1972, ziua de 2 Mai a fost marcată printr-un marş încheiat cu un program de cântece patriotice şi folclorice, plus estradă în parcul din şanţul Cetăţii. În paralel, în Parcul Bălcescu avea loc un spectacol folcloric al Clubului Tineretului (foto), unul de estradă şi un concert de fanfară.
Inaugurată în 1983, Casa Tineretului din cartierul Ioşia-Nord găzduia de 2 Mai spectacole de folclor ale Ansamblului Lioara Bihorului, concerte folk şi expoziţii de documente şi artă.
Sărbătoare prin mişcare
Ziua Tineretului era şi prilej pentru sport şi recreere. În 1968, în centrul Oradiei s-a organizat o paradă a sportivilor pornită din faţa Primăriei şi încheiată pe Stadionul Tineretului, unde s-au desfăşurat mini-campionate de fotbal, handbal, baschet, atletism şi ciclism. Jocurile sportive angrenau selecţionatele liceelor, iar la sporturile individuale, precum scrima, luptele şi atletismul, se remarcau elevi şi studenţi ai Institutului Pedagogic.
O altă activitate era Crosul tineretului, care în anii ’70 ar fi adunat de fiecare dată circa 4.000 de participanţi. Etapele aveau loc din luna aprilie, finala fiind desfăşurată pe 2 mai, când se desemnau câştigătorii.
Tradiţională era şi manifestarea "Trec detaşamente cântând", un concurs între detaşamentele PTAP (de pregătire a tineretului pentru apărarea ţării) din licee şi şcoli profesionale, care pregăteau momente artistice cu marşuri şi cântece patriotice.
Atât Ziua internaţională a Muncii, cât şi cea a Tineretului au continuat să fie marcate şi după căderea regimului comunist, în forme eliberate de ideologie. 1 Mai este zi liberă în multe ţări, inclusiv în România, unde tradiţia grătarelor şi a excursiilor continuă până azi. Prin lege, 2 Mai a fost declarată în 2004 Ziua naţională a tineretului, pentru care şi azi se mai pregătesc concerte şi spectacole. Semne că unele tradiţii bat schimbarea vremurilor...
MAY DAY
Originile americane ale Zilei Muncii
Promovată ca o sărbătoare a proletariatului, Ziua Internaţională a Muncii este, însă, la fel de americană precum baseballul. Istoria zilei de 1 Mai începe în New York, unde în 1872 circa 100.000 de muncitori au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru de la 12-14 ore la 8 ore. Tot aici, în 5 septembrie 1882, sindicatele organizau o demonstraţie care a adunat circa 10.000 de persoane, urmată de un festival. Patru ani mai târziu, în mai 1886, circa 65.000 de muncitori din Chicago au organizat o grevă reprimată de Poliţie, cu 11 morţi. Revendicările erau mereu aceleaşi, demonstranţii reclamând şi condiţiile periculoase de lucru.
Pentru a-i omagia pe cei dispăruţi şi răniţi, Internaţionala a II-a Socialistă a stabilit în 1889, la Paris, ca 1 mai să devină ziua muncitorilor de pretutindeni. Un an mai târziu, aceasta a organizat tot în Chicago, un mare protest împotriva "exploatării prin muncă". Demonstraţii violente au avut loc şi în anii următori, iar în 1904 Conferinţa Internaţionalei Socialiste ţinută în Amsterdam a cerut tuturor organizaţiilor proletare din lume să oprească lucrul în fiecare zi de 1 mai.
Ziua Muncii s-a răspândit global în contextul revoluţiei bolşevice şi a introducerii regimului comunist în tot mai multe ţări, devenind un mijloc de propagandă. În SUA nu este o sărbătoare oficială, americanii având o Zi a Muncii proprie, în prima zi de luni din septembrie.
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.