Președintele cel rău și candidata cea bună

Klaus Iohannis ştie că nu e un tip şarmant cu electoratul. I-ar plăcea la maxim dacă n-ar trebui să interacţioneze cu nicio fiinţă umană, să nu fie nevoit să zâmbească fals în faţa camerelor, să nu dea mâna cu nimeni niciodată. Trecerea de la dezinvoltura balcanică a lui Băsescu la seriozitatea atât de neromânească a lui Iohannis a fost prea brutală pentru publicul larg, în ochii căruia preşedintele ar trebui să fie un tip de viaţă, chefliu, cu vicii, slobod la gură, cu râs zgomotos şi cu inima bătând în ritm de manea. Adică exact cum e şi el, publicul.

Viorica Dăncilă se află în cel mai simpatic moment al carierei sale. A intrat în prima linie a politicii româneşti cum nu se putea mai rău şi, logic, nu putea să meargă decât în sus. Şi-a schimbat coafura şi hainele, şi-a îmbunătăţit discursul, a mai tăiat din greşelile gramaticale, a scăpat de mustaţa malefică ce-i stătea în cârcă precum un duh rău, a ajuns şefă la partid şi candidat la preşedinţie. După demitere, s-a ales şi cu statutul de victimă a tiranului din paragraful anterior, ceea ce, împreună cu statutul de femeie, poate face minuni în rândul emoţiei poporului.

Luând în calcul succintele descrieri de mai sus, e destul de limpede că preşedintele şi-a dat seama că există mari şanse să iasă şifonat dintr-o dezbatere directă cu madam Dăncilă. În vreme ce Iohannis pozează mai nou în Terminator al PSD-ului, de parcă ăsta ar fi scopul lui ca preşedinte, doamna Dăncilă a început să vorbească fără foi, să facă băi de mulţime şi să se prezinte drept abuzată a dictatorului de la Cotroceni.

Pe lângă asta, mai e un aspect important: să compari "realizărilii" ca preşedinte şi cele ca premier e ca şi cum ai pune un jucător de biliard să se înfrunte cu un tenisman. Funcţia de preşedinte rămâne o nebuloasă pentru electorat, în timp ce meseria de premier e mult mai vizibilă şi mai uşor de înţeles. Ia ghiciţi ce propoziţie ar entuziasma mai tare publicul: "Am dat mâna cu împăratul Japoniei" sau "Am mărit pensiile şi salariile"?

Şi iată cum ne-am trezit cu o nouă temă falsă de campanie - de ce nu vrea să participe preşedintele la o întâlnire cu contracandidatul său din turul II, care, pe deasupra, mai e şi femeie? Dorinţa multora pentru o astfel de înfruntare este explicabilă şi prin dorinţa de entertainment politic, fiindcă, hai să fim sinceri, mai mult de atât nu ar fi. Dar, pe de altă parte, un astfel de meci la nivel înalt ar atrage atenţia asupra uneia dintre cele mai plictisitoare şi anoste campanii electorale din România şi ar mai mobiliza lumea la vot.

Aşa că vom avea încă o rundă de alegeri în care se va vota cu inima, de parcă folosirea creierului e ilegală în astfel de momente cruciale. Iar după ce minţile se vor linişti, iar sângele va înceta să mai clocotească, vom ajunge la o concluzie previzibil tristă: cu dezbatere faţă în faţă sau fără, va trebui să alegem din nou răul cel mai mic. Iar vieţile noastre nu se vor schimba cu nimic în bine.