Porumbelul lui Frunză şi câinele lui Pricop

Ultima carte pe care am abandonat-o înainte de final, "Ghidul nesimţitului", de Radu Paraschivescu, m-a enervat atât de tare cu descrierea specimenelor umane de care mi-e groază în viaţa de zi cu zi, încât i-am făcut vânt cu uşurarea unui suflet evadat din iad. O senzaţie similară am avut la finalul spectacolului "Domnul Jurdan", de Victor Ioan Frunză (foto), care a deschis FITO 2016. După vâlva şi secretomania create în jurul său mă aşteptam la ceva mai mult. Dar, recunosc, păcatul aşteptărilor este al meu, nu al spectacolului.

Într-o scenografie strălucitoare la propriu şi la figurat, o capodoperă a kitsch-ului de nivelul unei case Firea-Pandele, am descoperit încă un personaj cu care nu vreau să am de-a face: parvenitul care-şi plăteşte cu bani intrarea în cercuri sociale de care nu e demn. Un "burghez gentilom" bine interpretat, caricaturizat la extrem, cu tuşe cât mai groase, fără subtilităţi, trase parcă din teama că publicul nu va înţelege ce a vrut să spună regizorul. Râsete, dar cel mai adesea doar zâmbete, s-au smuls din orice: din costume absurde, din lecţii de dans, din cursuri de arte marţiale, din gaguri la care râdeau părinţii şi bunicii noştri.

"Domnul Jurdan" este, înainte de toate, o imensă risipă de bani. Obiecte şi costume scumpe, instrumentişti folosiţi minimal, care fac figuraţie în 95% din timp, trei vocalişti pentru doar câteva minute de interpretare, o scară interioară pe care se poate ajunge lejer direct în Rai etc. Totul pare făcut din dorinţa de a impresiona la maxim, de a rupe gura târgului de provincie blagoslovit cu această montare. Victor Ioan Frunză l-ar fi distribuit şi pe Messi dacă ar fi avut în buzunar cheile de la seiful teatrului.

Deşi, cu toată cheltuiala, nu aduce noutăţi în lumea comediei puerile, spectacolul este o declaraţie de forţă, o demonstraţie continuă de exactitate regizorală, competenţă şi viziune scenică, ba chiar şi o sursă de agreabile surprize. Însă mă tem că, aidoma altor proiecte faraonice, nici acesta nu va avea viaţă lungă. Grăbiţi-vă să-l vedeţi, căci nu bag mâna în foc că va trece în următoarea stagiune.

În vreme ce "Domnul Jurdan" se încheia elucubrant cu o stupefiantă defilare a steagurilor UE, porumbelul eliberat fără milă în timpul părţii întâi încerca să scape de la o rotisare precoce prin măruntaiele de fier şi lumini încinse ale scenei. Parcă în contrapartidă cu această barbarie, câteva zile mai târziu, spre finalul spectacolului "O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii", tânărul regizor Bobi Pricop trimitea în scenă un adorabil pui de labrador.

Un copil autist care tocmai îşi reconstruise universul, l-a ţinut în braţe fascinat până la final, îndulcind scormoneala permanentă prin inimile publicului practicată de o construcţie regizorală măiastră, plină de inovaţii şi sensibilitate. A fost dovada că lumea teatrului s-a întors cu fundul în sus: tinerii sunt minimalişti, subtili şi delicaţi, în vreme de seniorii vor să impresioneze zgomotos prin cât mai mare, cât mai mult şi cât mai scump. Domnul Jurdan fie cu noi!