Mihai Măniuţiu îl consideră pe Luigi Pirandello unul dintre marii inventatori în teatrul secolului XX, un autor de la care, spune regizorul, toată lumea a furat în fel şi chip. Pe baza scenariului semnat de Anca Măniuţiu, pornit de la două dintre scrierile lui Pirandello, Măniuţiu şi-a propus să îl repună în drepturi pe italianul câştigător de Nobel pentru literatură şi să-l readucă la Oradea (ultima dată s-a jucat Pirandello aici pe la sfârşitul anilor 70, pe vremea directoratului lui Mircea Bradu). A pornit în această întreprindere împreună cu actorii trupei "Iosif Vulcan" de la Teatrul Regina Maria, dar şi împotriva zeilor care i-au sabotat repetiţiile din halele fostei Oradinum cu temperaturi aproape de 0 grade.
Despre ce e vorba în spectacol? O întrebare destul de nepotrivită, care ar putea duce răspunsul în derizoriu. În mare, e vorba despre o temă veche de când lumea - viaţa e vis, iar discuţiile ar fi bine să se oprească aici. Sub această umbrelă imensă şi permisivă, Mihai Măniuţiu s-a jucat cu imaginaţia până dincolo de limite, ajutat de un spaţiu scenografic foarte generos, întins pe toată adâncimea scenei, şi de o regie de lumini inteligent folosite pentru exploatarea teritoriului de joacă permanentă între real şi imaginar. Fiecărui actor care a participat la audiţii i s-a găsit un loc în spectacol, nimeni nu a fost refuzat. Şi fiecare s-a lipit perfect în locul ce i-a fost destinat.
Dorinţa regizorului de a-l scoate pe Pirandello în bine-meritată evidenţă provoacă scurt-circuite de lumini şi sunete la fiecare pomenire a numelui său. Momentele de dans şi mişcare scenică regizate de Andreea Gavriliu mută spectacolul în zona dansului contemporan. De la tremurul mâinilor la învârtitul cârlionţilor pe deget, orice gest mărunt transmite ceva la modul direct sau codat.
În câteva momente, gândul mi-a fugit la "Life Sequences Profiles", de Florin Fieroiu, spectacolul de dans din 2014 cu care trupa "Iosif Vulcan" a trecut la un nivel superior de abordare scenică. Performanţa de atunci este continuată excelent în "Cafeneaua Pirandello", pe muzica minimalistă a lui Mihai Dobre de la trupa... Ah, dar nu-i place să se spună asta.
Pentru Mihai Măniuţiu, acesta este al cincilea spectacol regizat la Oradea. "Nici mult, nici puţin", după cum crede domnia sa. Recomandarea mea e să nu căutaţi asemănări cu celelalte. Căci dacă ar fi să-l comparaţi, spre exemplu, cu "Leonce şi Lena", precedentul succes orădean al regizorului poate părea o compunere de elev, în timp ce "Cafeneaua..." e ditamai lucrarea de doctorat.
Înainte de a fi de plăcut, spectacolul e de înţeles, şi chiar poate fi înţeles la orice palier - al minţii, al sufletului, al privirii sau al simţirii. E pentru oameni deschişi la minte, pentru cei cărora le place să sfredelească teritorii noi în căutarea unor teme vechi. Este o montare mai veselă decât ar trebui, o frumoasă nebunie din care trezirea nu înseamnă neapărat normalitatea. Baftă la premii!
.jpg "Renumita pianistă Gabriela Montero concertează la Sounds of Oradea: „Fiecare notă pe care o cânt vine direct din inimă”")
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.