Pionierii Revoluţiei: Cine sunt bihorenii care au avut curajul să conteste regimul comunist

Unii îi spun "lovitură de stat", unii "revoluţie", alţii "loviluţie". Indiferent cum judecăm, după 25 de ani, acel decembrie 1989 care a marcat trecerea de la dictatură la democraţie, un lucru e cert: între români au existat şi oameni care nu s-au împăcat niciodată cu tirania, lipsurile şi absurditatea regimului comunist, unii chiar acţionând pentru a scăpa de acesta.

BIHOREANUL vă restituie istoriile câtorva bărbaţi ai acestor locuri care, ridicându-şi fruntea din ţărână, şi-au asumat acte de curaj pentru care au plătit cu vârf şi îndesat.

O bucată de pâine

La mijlocul anilor 80, când a înfiinţat un grup anticomunist în toată regula, Mircea Teaha era un român ca oricare altul din milioanele de trăitori în "cea mai bună dintre orânduiri", cum pretindea propaganda epocii. Era căsătorit, avea trei copii între 8 şi 13 ani, şi conducea Laboratorul de Geofizică al Exploatării Miniere Ştei, dar nu mai suporta îngrădirile de tot felul. "Nu mai înghiţeam lipsa de curent, de alimente, de libertate", explică bărbatul, spunându-şi povestea, prima oară, abia acum, la 25 de ani după eliberare.

Hotărârea de a protesta i-a declanşat-o o păţanie personală: în vara lui 1987, aflându-se cu familia la Cluj, n-a primit micul dejun pentru că restaurantul hotelului nu avea, pur şi simplu, pâine. Chelnerul i-a sugerat să cumpere din oraş, aşa că, împreună cu copiii, s-a aşezat la coadă la o Alimentara. Nefiind clujean şi neavând cartela pe care se "dădeau" alimentele, n-a fost însă servit. "Din 20 de oameni aflaţi la coadă, nici unul n-a zis «ia, omule, de aici o bucată de pâine pentru copii»...".

Fiii şi fiicele neamului

Împreună cu fostul său profesor de istorie, Aurel Bogdan, şi cu patru prieteni - câte unul din Vaşcău, Timişoara, Cluj şi Beclean - Mircea a înfiinţat în acea vară grupul "Fiii şi fiicele neamului românesc", plănuind să împrăştie în cât mai multe oraşe mesaje prin care să ridice românii împotriva dictaturii.

Au realizat un afiş cu textul "Români! Dacă vreţi sănătatea copiilor voştri / Dacă vreţi zâmbetul lor curat / Deşteptaţi-vă! / Uniţi-vă! / Jos Ceauşescu! / Jos trădătorii poporului român!". Prima oară l-au lipit, într-o noapte, pe zidurile a două clădiri din Zalău. După două săptămâni au pus altele cinci la Alba Iulia, apoi la Blaj, apoi la Sibiu.

Înainte de Crăciun, trei membri ai grupului au răspândit afişe şi în Oradea, pe zidurile Liceului Gojdu şi redacţiei Revistei Familia, în pasajul de la magazinul Crişul, pe strada Republicii şi în pasajul Gării. După Crăciun au pus încă cinci afişe la Timişoara. Plănuiau ca în primăvară să ajungă şi în Moldova, dar pe 8 februarie 1988 i-a arestat pe toţi Securitatea.

"Elementul negativ"

Până în decembrie 1989, Mircea a fost arestat de şase ori şi dus la Timişoara, ţinut şi bătut în anchete ce durau între o săptămână şi două luni. N-a aflat niciodată cum a "picat" grupul, după cum n-au aflat însă nici anchetatorii ce făcuseră, pentru că niciun camarad n-a recunoscut nimic. În tot acest timp, ciudat, n-a fost dat afară din serviciu. Pe 8 martie 1988, conducerea de partid şi cea a întreprinderii au adunat minerii la Căminul Cultural din Băiţa, iar "tovarăşii" l-au criticat ca fiind "un element negativ" şi au propus să nu mai facă parte din colectiv. Cum, însă, colegii au vrut să ştie concret ce-a făcut, iar activiştii n-au spus, în cele din urmă nu s-a mai votat nimic.

Locuinţa îi era percheziţionată periodic, şi tot periodic era dus la anchetă. La un moment dat unul din membrii grupului, cel din Cluj, nemairezistând presiunilor, s-a sinucis. Teaha a fost reţinut ultima oară pe 21 decembrie 1989, cu o zi înainte să cadă Ceauşescu. L-a luat dimineaţa un Aro al Miliţiei şi l-a dus într-un loc necunoscut, unde a fost ţinut într-o încăpere până seara târziu, când a fost băgat iarăşi în maşină şi dus acasă. Îl izolaseră, probabil, de teama unei acţiuni...

Sub acelaşi steag

În zilele dinaintea Revoluţiei, mai multe clădiri din Oradea erau vopsite cu mesajul "Jos Ceauşescu!". Nicio anchetă pentru aflarea făptaşilor n-a fost finalizată, dar în 1990 s-a aflat că autor fusese tipograful Lucian Kovacs, care împrăştiase şi afişe cu acelaşi conţinut. Pe 22 decembrie, bărbatul a ajuns la Primărie cu 2 ore înainte de fuga lui Ceauşescu, iar în '90-'91 a participat la toate protestele împotriva Frontului Salvării Naţionale. În 1991 a fost condamnat pentru vandalizarea monumentului ridicat în cinstea Armatei Sovietice pe locul unde se află acum statuia Reginei Maria. După un an a murit în condiţii neelucidate, fiind găsit căzut pe stradă, cu un hematom la frunte şi altul la ceafă.

Între anticomuniştii care şi-au asumat disidenţa s-a aflat şi un intelectual reputat, scriitorul Radu Enescu (foto), redactor şef adjunct al revistei Familia, care în toamna lui 1989 a trimis la Radio Europa Liberă o scrisoare de solidarizare cu poetul Mircea Dinescu, arestat la domiciliu. Datat 18 septembrie, textul a fost citit pe post abia în decembrie, parvenind la destinaţie într-o manieră inedită: "transportat" în propria memorie de doctoriţa Nicoleta Tătaru care, ajunsă în Germania, a transcris-o pentru post.

Un personaj activ a fost şi Gheorghe Bochiş, muncitor la fabrica de blănuri. Membru al comunităţii penticostale, el trimitea în SUA mărturii despre prigonirea "pocăiţilor", astfel că Securitatea l-a interogat în mai multe rânduri. Ultima oară a fost pus sub urmărire strictă în decembrie '89, când le-a povestit colegilor că la Timişoara armata fraternizase cu protestatarii şi i-a îndemnat să iasă şi ei în stradă. Pe 22 decembrie dimineaţa, când securistul n-a mai apărut, Bochiş s-a dus la fabrică, a deschis porţile şi le-a zis colegilor să meargă în centru. Nu l-au urmat, aşa că a luat un tricolor, s-a urcat în maşină şi a pornit prin oraş să cheme lumea la Primărie. Ajuns şi el acolo, a vrut să intre, dar pentru că n-a fost lăsat, a escaladat clădirea până în balcon, unde a arborat tricolorul cu stema comunistă decupată şi o pancartă cu "Jos Ceauşescu! Trăiască România Liberă!".

Fugarul

Ţăran din Tinăud, Florian Borodan (foto) n-a învăţat la şcoală istoria adevărată, dar a deprins în familie dorul de vremurile când România era o ţară mândră. "În casă, deasupra pozei Regelui Mihai era numai icoana Maicii Domnului", a povestit el. Asculta Europa Liberă din adolescenţă şi discuta cele auzite cu prietenii. Cu unul a şi încercat, la 17 ani, să fugă la sârbi şi de acolo în Vest. Prinşi de grăniceri, au fost bătuţi şi trimişi acasă. Dibuit apoi şi în cala unui vapor pornit din Constanţa spre Istanbul, a rămas în atenţia Securităţii din Aleşd şi Oradea.

În noiembrie 1989, pentru că refuzase să-şi "toarne" un prieten slobod la gură, a fugit din sat, ascunzându-se la neamuri şi la prieteni. A ieşit din ascunzătoare în zorii zilei de 22 decembrie, când, la 5 dimineaţa, a urcat în autobuzul ce ducea navetiştii la Aleşd şi le-a strigat să facă grevă, "că a venit ceasul să-l dăm jos pe Ceauşescu". S-au tras toţi de lângă el. Dezamăgit, şi-a luat prietenii şi, hotărâţi să iasă în stradă ca la Timişoara, s-au dus, opt oameni, la un atelier unde au scris pancarte cu "Jos Ceauşescu!" şi "Jos comunismul!". Cu ele în mâini, de la ora 8 au străbătut oraşul, să scoată lumea în stradă.

Ajuns la Primărie în fruntea a o sută de oameni, miliţienii le-au cerut să se risipească. La ora 12, în Aleşd a venit şi un camion cu soldaţi ai Securităţii care au început să-i fugărească. Hărţuiala a încetat însă după o jumătate de oră, când un ofiţer a strigat că "dictatorul a fugit". În câteva minute securiştii din Oradea au plecat, miliţienii s-au închis în sediu, iar strada s-a umplut de oameni. Micul oraş bihorean, ca toată România, avea acum curajul să iasă din case şi să strige "Libertate!"...

SOLIDARITATE
"Muncitorii nu trebuie să moară!"

În 1987, doi tineri orădeni, Lucian Silaghi (foto) şi Horia Şerban, s-au solidarizat deschis cu muncitorii Uzinei de Autocamioane, care pe 15 noiembrie au protestat în centrul Braşovului împotriva deciziei de reducere cu 30% a salariilor, motivată de şefii întreprinderii prin depăşirea cheltuielilor planificate.

După împrăştierea celor 8.000 de manifestanţi şi arestarea a zeci de oameni, trei studenţi ai Facultăţii de Silvicultură au protestat împotriva represiunii. Clujeanul Cătălin Bica a făcut a doua zi un afiş pe care a scris "Muncitorii arestaţi nu trebuie să moară!", cu care s-a aşezat pe o bancă în Complexul Studenţesc. Silaghi şi Şerban i s-au alăturat până când au fost ridicaţi de Miliţie şi duşi la sediul Securităţii.

Anchetaţi toată noaptea, dimineaţa au fost anunţaţi că sunt exmatriculaţi pentru "abateri grave de la disciplina universitară". Seara, toţi trei au fost escortaţi spre oraşele lor, Bica fiind predat Miliţiei Cluj, iar Şerban şi Silaghi celei din Oradea. În cei doi ani care au urmat până în 1989, Lucian Silaghi, acum şef al Direcţiei pentru Cultură şi preşedinte al AFDPR Bihor, a fost muncitor necalificat la Staţiunea de Cercetare Pomicolă, iar Horia Şerban strungar la Uzina Mecanică.