Pe o străduță din Oradea...

Pe o străduţă din Oradea ţevile pocnesc mai des decât dopurile de şampanie prin restaurantele elegante. De câte ori apa rece, apa caldă sau agentul termic se infiltrează la suprafaţă din străfundurile bătrânei instalaţii, apare o echipă cu un scenariu bine stabilit: decopertează asfaltul, sapă tranşeea, ajunge la ţeavă, taie bucata bolnavă, o sudează pe cea nouă, acoperă la loc, tasează pământul şi betonează. Ulterior vine o altă echipă cu o basculă de asfalt şi mai multe lopeţi, după care, în sfârşit, pe străduţa ghinionistă se lasă liniştea.

Bineînţeles că aceste operaţiuni nu durează o singură zi. Uneori, şantierul se întinde pe 3-4 zile sau chiar o săptămână-două, în funcţie de gravitatea situaţiei. Se lucrează cu tihnă, calm şi apăsat, pentru ca lucrarea să reziste, să nu mai apară spărturi. Şi, într-adevăr, o perioadă nu mai apar. După care reţeaua face poc în altă parte, uneori chiar la câţiva metri de locul precedent. Echipa de intervenţie se înfiinţează la faţa locului şi reia ritualul: decopertează, sapă, taie, sudează, acoperă, tasează, betonează, asfaltează şi pleacă.

În ultimii ani, echipa respectivă a petrecut atât de mult timp pe străduţă încât ar putea să îşi facă domiciliu flotant acolo. Locatarii şi muncitorii se cunosc bine deja, probabil vor ajunge să se invite unii pe alţii în oraş, la petreceri de familie sau să se încuscrească. Din conducta iniţială au mai rămas câteva tronsoane vechi care, rând pe rând, vor pocni şi ele, contribuind astfel la întărirea relaţiilor de prietenie dintre echipa de intervenţie şi vecini în anii ce vor veni.

De ce nu s-au schimbat toate conductele deodată, uşor fiind de anticipat numărul mare de avarii ce vor apărea din pricina vechimii de 30-40 de ani? Dintre zecile de variante de răspuns, unele cu iz de explicaţie, altele cu parfum de scuză, aş scoate-o de urechi la suprafaţă pe cea mai rea: din prostie. Căci ţevile au aceeaşi vârstă de la un cap la altul, iar o avarie provocată din cauza uzurii fizice şi morale era un semnal că situaţia se poate repeta oricând. Şi aşa s-a întâmplat.

În tot acest timp, într-un birou cu secretară şi cafea, şade probabil un individ care nu s-a săturat încă să-şi admire cartea de vizită pe care scrie cu bold aurit "director". Se bucură că e acolo şi ar fi bine să ne bucurăm şi noi. Căci, dacă ar fi fost medic chirurg, şi-ar fi operat pacienţii în acelaşi stil: "Lasă, dom'le, de ce să-ţi tai tot apendicele inflamat acum? Mai vii peste 3 luni când te doare iar şi mai scot o bucăţică! Aşa trăim cu toţii. Hai, că nu moare nimeni!".

Străduţa cea greu încercată e plină de cicatrici. N-ar fi exclus ca reparaţiile din ultimii 3 ani ale "chirurgului" din birou să fi depăşit ca valoare preţul unor conducte noi. Dar cu cârpeala merge mai bine. Avem de muncă, banii vin, zilele trec... Iar undeva, la orizont, se vede concediul.