Oradea roşie: Cum arăta oraşul pe când făcea parte din Republica Sovietelor condusă de Kun Béla

După Marele Război, cum a rămas în istorie prima conflagraţie mondială, primăvara anului 1919 părea să aducă zorii păcii în greu încercata Europă. Oradea şi întregul Bihor se aflau însă, mai departe, sub ameninţarea armelor.

Imperiul Austro-Ungar, din care această zonă a ţării făcuse parte secole la rând, se dezintegrase, iar Armata Română înainta către vestul Transilvaniei pentru a pune în faptă Marea Unire hotărâtă cu câteva luni înainte la Alba Iulia. Ţinutul era răvăşit de o criză economică fără precedent şi încă stăpânit de hoardele bolşevice conduse de Kun Béla, şeful Republicii Ungare a Sovietelor.

Zonă-tampon

Pentru Ungaria, ultimele zvâcniri ale războiului au însemnat pierderea, în favoarea tinerelor state vecine, a mai multor teritorii, între care şi Ardealul, astfel că starea de tensiune era crescută. Budapesta şi autorităţile din Crişana erau îngrijorate de înaintarea Armatei Române până la Ciucea, conflictele dintre românii autohtoni şi administraţia maghiară luând proporţii îngrijorătoare. În acest context, aliaţii care au câştigat războiul au intervenit pentru a stabili o zonă neutră, pusă sub controlul lor, zonă în care urma să intre şi Oradea, aflată la limita estică, pe linia Arad-Satu Mare, limita vestică fiind pe linia Tisa-Debreţin-Szeged. Trupele maghiare trebuiau să se retragă de pe acest teritoriu, care urma să devină zonă demilitarizată.

Oraşul avea circa 68.000 de locuitori, care până atunci priviseră ororile războiului de la distanţă. Depăşite, autorităţile locale erau total impasibile, atât faţă de dispariţia Imperiului, cât şi faţă de pericolul instaurării bolşevismului, ce căpăta tot mai mult teren, precum şi faţă de înaintarea trupelor române. Oradea putea deveni câmp de bătălie, dar detaliul parcă era trecut cu vederea.

De ce o republică bolşevică?

Pe scurt, răspunsul este disperarea. Aşa cum Lenin vedea în comunism soluţia la toate problemele ruşilor, respectiv calea pentru reconstrucţia statului, aşa şi liderul comunist al Ungariei, Kun Béla (foto), socotea bolşevismul drept modalitatea de scoatere din război a ţării sale aşa încât să iasă "cu faţa curată". Lider al Partidului Comunist din Ungaria, Kun avea o popularitate care creştea rapid, în opinia publică el şi adepţii săi fiind singura speranţă de salvare a ceea ce mai rămăsese din Ungaria.

Guvernul comunist condus de Kun a preluat puterea pe 21 martie 1919, cu scopul declanşării unei "revoluţii a proletariatului" după modelul rusesc, care ar fi cuprins toate elementele edificării unei societăţi de tip comunist, de la naţionalizarea industriei până la "culturalizarea" populaţiei în spirit bolşevic.

Acest experiment ce avea să dureze 133 de zile, numit bolşevism ungar, a aruncat Oradea într-o situaţie complet nouă. Din 22 martie, oraşul s-a transformat într-o fortăreaţă în care totul trebuia controlat, şi aşa a rămas o lună de zile. Primăria a fost desfiinţată şi înlocuită cu Sovietul (Sfatul) administrativ al muncitorilor şi soldaţilor, prezidat de unul dintre adepţii lui Kun, Katz Béla, din această structură făcând parte atât bolşevici unguri, cât şi veniţi din Regat şi din Basarabia.

Orădenii bănuiţi că nu s-ar afla de partea noului regim, şi cu atât mai mult cei care îndrăzneau să-l conteste făţiş, erau trimişi în faţa unui tribunal revoluţionar. Oradea fiind un oraş cu tradiţie militară, cu numeroase cazărmi, pe 27 martie s-a format aici un batalion local al Armatei Roşii Ungare.

Oradea sub dictatură

Îndată după instalarea comuniştilor, în oraş s-au luat o serie de măsuri cu caracter restrictiv, cum ar fi inventarierea şi depozitarea tuturor rezervelor de cărbune şi lemn ori obligarea cetăţenilor de a preda Poliţiei orice armă. Materialele ori manifestările cu caracter politic aveau nevoie de aprobarea Sfatului, iar ziarele puteau fi tipărite într-un număr limitat de pagini. Telefoanele care nu erau strict necesare erau confiscate, iar apelurile şi telegramele puteau fi transmise doar în limba maghiară. Învăţământul a fost şi el puternic afectat, fiind interzisă predarea religiei, iar elevii obligaţi să asimileze doctrina marxist-leninistă.

Rapid, oamenii ajungeau la mâna autorităţilor. Se dăduse ordin ca locuinţele să fie naţionalizate, obiectele de artă deveneau bunuri publice, fiind rechiziţionate până şi bicicletele. A fost interzis consumul de băuturi alcoolice în cadrul petrecerilor de orice fel. Cele mai apăsătoare au fost, însă, raţionalizarea alimentelor şi judecarea celor care îndrăzneau să vorbească despre libertate şi democraţie.

"Garda Roşie"

La începutul lunii aprilie, Oradea devenise roşie chiar şi la propriu. Spaţiile publice au fost împânzite cu steaguri roşii cu secera şi ciocanul, precum şi cu drapelele Ungariei, iar pe faţada clădirii Primăriei a fost pus portretul lui Lenin şi sloganul "Proletari din toate ţările, uniţi-vă!". Peste tot apăruseră afişe prin care orădenilor li se cerea să adere la Armata Roşie ungară.

Populaţia era neliniştită, iar frontul se apropia. Având în vedere apropierea Armatei Române, care la jumătatea lunii aprilie se afla la Ciucea, a fost înfiinţată o "Gardă Roşie" pentru menţinerea ordinii în oraş. Trupele au fost instruite să dezinformeze populaţia, lansând minciuni cum că armata ungară rezista în munţi ofensivei române. Sub acest "scut", Garda aresta, putea condamna la moarte şi executa pe oricine încerca să se ridice împotriva regimului. Deşi numărul victimelor nu este cunoscut, e cert că s-au practicat intimidări, ameninţări şi arestări la domiciliu.

Pe cum se apropiau însă trupele lui Moşoiu, conducerea comunistă se pregătea să dea bir cu fugiţii, iar într-un final, pe 18 aprilie, cu o zi înainte ca acestea să ajungă în Oradea, a şi părăsit oraşul. În acest scop bolşevicii au rechiziţionat mare parte a căruţelor şi a automobilelor şi au confiscat toate proviziile de carne, miere şi spirt.

Pe străzi, panica era generalizată, iar obloanele prăvăliilor lăsate. Mai multe trenuri au fost jefuite în gările oraşului şi în suburbii, astfel că aprovizionarea populaţiei a avut şi mai mult de suferit. Minoritatea română afla noutăţi despre evoluţia frontului din ziare procurate pe sub mână, ajunse clandestin în oraş, precum "Transilvania" şi "Unirea poporului", în zonă nefiind permisă tipărirea niciunei publicaţii româneşti, iar cele în limba maghiară fiind cenzurate.

Câmp de luptă

Un episod interesant, similar bătăliilor pentru putere purtate la Petrograd în revoluţia bolşevică a lui Lenin, s-a petrecut pe 19 aprilie. Armata şi administraţia ungară părăsiseră Oradea şi au izolat-o tăindu-i legătura cu vestul prin aruncarea în aer a căii ferate spre Budapesta. Forţele militare locale rămase s-au împărţit în aşa-numiţii "albi" şi "roşii", unde "albii" îi reprezentau pe cei din vechea putere maghiară, iar "roşii" erau, evident, bolşevicii.

Aproape imediat, cele două grupări  s-au angajat în lupte de stradă. Sâmbătă dimineaţă, în 19 aprilie, "roşii" au fost izolaţi şi obligaţi să se retragă spre cazărmile din strada Rulikovszki (actuala Armatei Române - Universităţii), iar "albii" au ocupat Primăria, repunând în funcţie vechea administraţie, în frunte cu primarul Rimler Károly, care condusese oraşul din 1902.

După încă o zi, pe 20 aprilie 1919, odată cu intrarea în Oradea a trupelor generalului Traian Moşiu, căruia Rimler i-a predat de bună-voie cheia oraşului, cartea bolşevismului orădean se închidea. Orădenii s-au apucat de curăţat urmele scurtei, dar violentei dictaturi, în timp ce Armata Română şi-a continuat marşul către Budapesta, pe 4 august 1919 ocupând oraşul.

Scurta perioadă de bolşevizare a oraşului a fost preludiul lungului drum socialist, cu implicaţii mult mai grele, ce avea să urmeze. Experimentul orădean avea să demonstreze că istoria se repetă pentru că oamenii nu învăţau din ea...

ZILELE TRĂITE
Mărturia PS Ciorogariu

Roman Ciorogariu (foto), episcop ortodox al Oradiei între anii 1921 şi 1936, a fost una dintre personalităţile pe care drama Marelui Război le-a marcat iremediabil. La momentul izbucnirii conflagraţiei, Ciorogariu, care era directorul Institutului Teologic-Pedagogic din Arad, se afla la Techirghiol, dar a hotărât să se întoarcă degrabă în Crişana. Gândindu-se la buna informare a urmaşilor, acesta a scris un jurnal, în care a "trecut zi de zi evenimentele şi emoţiile trăite", inserând şi documente valoroase.

Jurnalul a fost publicat în anul 1926, în două părţi, Războiul şi Revoluţia, în cea de-a doua relatând evenimentele din Oradea lui 1919. Autorul narează despre comunizarea Oradiei şi a satelor Bihorului, despre arestul său la domiciliu, despre "aeroplanele" care survolau oraşul la 15 aprilie şi despre operaţiunile militare. În timpul arestului la domiciliu Ciorogariu era păzit de şase, iar mai apoi de doi soldaţi, putând părăsi locuinţa, escortat, doar când mergea să dea declaraţii în faţa autorităţilor. Autorul dă şi exemplul unei orădence care a fost arestată de bolşevici numai pentru că spusese că deţinea un obiect "din vremurile bune".