Oamenii pe care nu îi vedem niciodată

Conduc şi ascult radio. Am în maşină câteva cd-uri cu muzică, am un memory stick plin cu albume tari, cu toate acestea ascult la radio un discurs în direct al... Vioricăi Dăncilă. Ceva mă împiedică să apăs butonul democratic, aşa că îi ascult vrăjit vocea tărăgănată şi perfect monotonă cu care ar putea anunţa un cataclism mondial iminent şi sfârşitul omenirii fără să provoace panică.

România îşi încheie festiv preşedinţia Consiliului European printr-un concert la Ateneu. Prim-ministrul se laudă că a făcut treabă bună, că România a demonstrat nu-ştiu-ce, tra-la-la şi bla-bla-bla, apoi se apucă să mulţumească. Ciulesc urechea. Sunt curios dacă le va mulţumi şi celor care au dus cu adevărat greul diplomatic şi birocratic în aceste ultime 6 luni. O face succint, imediat după ce îi pomeneşte pe miniştri: „... echipelor din ministere...”. Atât.

În spatele fiecărui om politic pe care îl vedeţi la tv sau prin ziare se află o mulţime de oameni care muncesc pe brânci. Sub funcţii de şef de cancelarie, şefi de cabinet, experţi, consilieri sau asistenţi, oamenii aceia pe care nu îi vedem niciodată fac munca efectivă despre care şeful lor bate din gură. Ei sunt marii anonimi ai lucrurilor ce se întâmplă, totuşi, în aparatul de stat, pe care, din pricina supărării noastre generalizate, le ignorăm. Fără ei, multe vorbe ar rămâne doar vorbe, iar activitatea oricărei instituţii din ţară s-ar bloca.

După ce s-au terminat speech-urile şi fanfaronada în faţa camerelor de luat vederi, se închid uşile, se deschid servietele şi laptopurile şi se porneşte aparatul de cafea. „Hai să vedem cum rezolvăm ce a zis şeful!”. De pe felia lui pe care o stăpâneşte, fiecare îşi pune mintea şi mâinile la contribuţie într-o muncă deloc spectaculoasă. Pentru o comparaţie, cel care i-a angajat şi le comandă este James Bond, în timp ce ei sunt anonimii fără chip de la munca de jos - filaje plictisitoare, hârţogărie interminabilă, transcrieri de interceptări, misiuni de rutină fără niciun foc de armă.

Am avut ocazia să interacţionez de câteva ori cu nişte echipe de tehnocraţi precum cei pomeniţi mai sus. Nimic din mirosurile grele care înconjoară mediul politic nu se simţea în jurul lor. Erau tineri, aveau priviri inteligente, stăpâneau la perfecţie domeniul pentru care fuseseră aduşi în echipă. Un politician nu îşi alege consilieri incapabili, fiindcă ştie că asta îl va trage în jos. Le dă de muncă peste program, îi biciuieşte pentru a-i ţine în formă, le mulţumeşte doar la beţie şi nu îi laudă public niciodată.

Când se bate cu cărămida în piept că a făcut ceva, un politician se laudă de fapt cu munca echipei sale. El, omul din faţă, se ocupă de vizite oficiale, de dat ordine, de semnat protocoale, de zâmbit la cameră şi de pupat mâini. Ei, oamenii din spate, stau în umbră şi muncesc cu dârzenia şi determinarea calului incapabil să-şi dea seama cât e de puternic. Chiar dacă nu îi vedem niciodată, oamenii aceia există. Şi credeţi-mă că le datorăm mult!