O poveste de Paşte

Stătea înfipt în fotoliu zi de vară până-n seară, cu telecomanda într-o mână şi cu paharul în cealaltă, bombănind întruna în timp ce schimba canalele: "Uite-o pe proasta aia împuţită!", "Ia uite, alt idiot şi cretin pe care nu pot să-l sufăr!", "Uite-o şi pe curva asta ordinară!", "Uite hoţii şi gunoaiele împuţite!". Din celălalt fotoliu, în care eram aproape obligat să stau cam o dată pe săptămână, când eram târât cu forţa acolo, număram în gând minutele până la plecare şi mă întrebam, fără a fi paranoic, ce va spune şi despre mine după ce închid uşa.

Omul avea câte o vorbă de ură şi dispreţ pentru absolut toată lumea, cu excepţia idolului său suprem, Iisus Christos, în faţa căruia îngenunchea cu respect, în biserică, la toate sărbătorile cu roşu din calendar. Cel mai feroce dintre lupi se transforma în mieluşel smerit la întâlnirea cu stăpânul său imaginar. În fine, atunci când am scăpat de obligativitatea de a-l mai vizita pe respectivul, am mulţumit cu voce tare privind uşurat în sus, deşi nu cred că m-a auzit cineva.

Nu vreau să cad în păcatul generalizării, însă omul, unul dintre cei mai credincioşi şi religioşi pe care i-am întâlnit vreodată, era, în acelaşi timp, şi cel mai rău şi plin de venin la adresa semenilor. Paradoxal, la cealaltă extremă, printre cei mai buni oameni pe care îi cunosc se numără câţiva la fel de credincioşi şi religioşi. Diferenţele între cele două tipologii umane par să vină din alte surse decât altarul şi icoanele lăcrămoase: din cei 7 ani de acasă, din educaţie, din şcoală, din inteligenţă... Căci credinţa şi religia nu sunt suficiente pentru a umple lumea de bunătate, empatie, altruism şi bună înţelegere între oameni.

Pentru unii asemenea personajului nostru, religia organizată funcţionează doar ca o asigurare universal valabilă împotriva propriilor caractere duplicitare, ca o cuvă plină cu apă sfinţită din care, după câteva ceasuri de ritualuri, ies mai curaţi şi mai buni în ochii lor, mai uscaţi de păcate şi mirosind a Cocolino cu aromă de tămâie. O situaţie ultra-convenabilă ce le vine mănuşă. Iar de a doua zi, o pot lua liniştiţi de la capăt cu săvârşirea păcatelor, conform schiţei: cu cuvântul, cu fapta şi cu gândul.

Sărbătorile sunt ocazia ideală pentru defilarea ţanţoşă a unor astfel de personaje. Ele, în complicitate cu anumite feţe bisericeşti care se poartă precum bogătaşii excentrici, îndepărtează oamenii de dreapta rânduială şi pervertesc idealurile credinţei. Din această cauză, cei buni, milostivi şi drepţi devin marginali şi mai puţin vizibili. Abia atunci când lumina mult-pomenită la slujbe se va răsfrânge şi în exteriorul spaţiilor sacre, făcând oamenii cu adevărat mai buni, vom putea fi convinşi că Biserica, oricare ar fi ea, se comportă altfel decât o corporaţie căreia îi pasă mai mult de propriile interese decât de binele consumatorilor.