O poveste cu America. Și cu România.

Prietenii mei iubesc folclorul românesc şi portul popular şi dansează cu orice ocazie. A început el, ca fost dansator profesionist într-un ansamblu. După ce şi-a cunoscut jumătatea, a molipsit-o şi pe ea cu patima jocului. Acum dansează împreună ca o pereche de dănţăuşi profesionişti. Privindu-i de pe margine, jocurile de Bihor, de Banat, din Maramureş sau din Cluj par floare la ureche. Dar oricine ştie că nu e chiar aşa.

După ce s-au căsătorit, au primit un teren de la primărie, pe care să îşi facă o casă. Au construit-o pe jumătate, până au rămas fără bani. Lucrau amândoi la o corporaţie românească. Nu aveau salarii mici, dar nici suficient de mari ca să o poată termina, aşa că au început să caute o soluţie alternativă. Au gândit îndelung, au analizat problema pe toate părţile, au vorbit zile şi nopţi unul cu altul şi au luat o hotărâre capitală. Au demisionat de la joburi, le-au cerut binecuvântarea părinţilor, şi-au împachetat viaţa în şapte bagaje şi au plecat. În America. De tot.

Vreme de câteva luni au muncit de dimineaţa până seara, cot la cot, la fel cum făceau şi la corporaţia din România. Dimineaţa, într-o cafenea, după amiaza, într-un restaurant. Şase zile din şapte. Făceau cu totul şi cu totul altceva decât ce făcuseră aici, dar nu le păsa. Aveau un obiectiv, să-şi termine casa, şi făceau orice pentru a-l atinge. Şi-au depus actele pentru dreptul de şedere permanentă şi au aşteptat în fiecare zi o veste bună. N-au primit-o, iar cum perioada de şedere se apropia de final, s-au trezit în faţa unei dileme: riscăm şi rămânem aici peste termenul legal sau ne întoarcem în România şi aşteptăm răspunsul autorităţilor americane acolo?

Oameni cuminţi şi corecţi, au ales varianta a doua, astfel că, după nouă luni, s-au întors acasă. A fost o întoarcere ciudată, incompletă, lipsită cumva de strălucirea şi triumful întoarcerilor acasă. O parte din ei a rămas acolo, departe. De atunci, de aproape un an, aşteaptă să afle dacă America îi vrea sau nu ca potenţiali cetăţeni. Fiecare dimineaţă e o mare speranţă, fiecare seară, o mică dezamăgire. Părinţii, familia şi cei dragi i-ar vrea aici, deşi nu îndrăznesc să le-o spună. Cine ştie câte lacrimi ar curge la a doua lor plecare... Dar toată lumea aşteaptă în tăcere răspunsul din Statele Unite.

După cum scriam la început, prietenii mei iubesc folclorul, portul românesc şi dansurile folclorice. Le plac atât de mult încât, acum, îi învaţă şi pe alţii să bată podelele în mod organizat, după coregrafiile acelea complicate. Adună în jurul lor oameni frumoşi, oameni la fel de buni ca ei, bucuroşi să înveţe dansurile româneşti, să simtă româneşte. Ar putea fi începutul unei cariere minunate, cu bucurii şi împliniri, pe deplin meritate. Dar casa lor pe jumătate construită îşi aşteaptă cealaltă jumătate. Iar răspunsul din America poate veni oricând. Va fi o eliberare sau o sentinţă?