O noapte de pomină

E ora 4 dimineaţa. Tocmai m-am întors de la o petrecere. Intru la un duş rapid înainte de somn. Când ies din baie, ştergându-mă, aud un zgomot suspect. Hrrr...! Hrrr...! Ciulesc urechile. Câinele meu sforăie uneori, dar niciodată aşa tare. Zgomotul continuă cu o ritmicitate mecanică. Hrrr...! Hrrr...! Mă dumiresc că vine de pe casa scării. Arunc o ocheadă pe vizor şi detectez mişcare în zona balustradei. Deschid uşa finuţ, fără niciun zgomot şi păşesc afară. Sunt în chiloţi şi parţial ud.

La câţiva metri de mine descopăr sursa zgomotului - un adolescent mai înăltuţ şi bine bronzat, în pantaloni scurţi şi el, taie cu bomfaierul lanţul de siguranţă de la bicicleta unui vecin. E aplecat şi foarte concentrat asupra operaţiunii, aşa că nu mă observă. Mă blochez câteva clipe, căutând o soluţie. Să mă întorc pe furiş în casă şi să sun la 112 ar fi o variantă, dar mi-e teamă că hoţomanul mai are doar câteva tăieturi, iar până apare Poliţia va fi departe. O altă variantă ar fi să-i aplic o lovitură de jujitsu, dar am lipsit de la lecţia aia. Plus că nu e frumos să dai în oamenii aflaţi la muncă.

Regret că am ieşit fără telefon, aş fi avut ocazia unui instantaneu de milioane. Fără altă variantă la îndemână, deschid gura pe un ton ferm şi răsunător, dar totuşi politicos: "Ce faci, mă, 'tu-ţi gura mă-tii?". Bomfaierul înţepeneşte o secundă în timp ce tânărul infractor se holbează la mine complet şocat. Se dezmeticeşte imediat, se întoarce fulgerător, sare dintr-un singur pas cele 6 trepte de la intrare, deschide uşa cu capul şi o zbugheşte ca Usain Bolt. Imediat am parte de o nouă surpriză. De la etajul I coboară în viteză un puşti de nici 10 ani, angajat probabil să ţină de 6. Ţâşneşte pe lângă mine ca argintul viu şi se pierde şi el în noapte.

Evit să fug după ei din două motive: am papuci în picioare şi sunt îmbrăcat doar în chiloţi, pe deasupra şi roşii. Bine, şi Superman poartă în public chiloţi roşii peste pantaloni, dar mie îmi lipsesc atât pantalonii, cât şi originea intergalactică. Aşa că mă reped în casă, mă echipez fulgerător, îmi dezleg bicicleta şi dau câteva ture prin cartier în speranţa că poate îi văd şi sun la 112. Nimic! Cartierul doarme liniştit, departe de toate relele ce s-ar putea întâmpla. Ca un huhurez stingher, colind câteva străzi cu speranţa unui indiciu, după care mă resemnez şi mă întorc în cuib.

Pe drumul de întoarcere mă amuz cu o amintire. Acum câţiva ani, înainte să plec din ţară pentru 3 luni, taică-meu m-a întrebat unde îmi las bicicleta: "Pe casa scării, unde s-o las?" "Cum, mă, dacă ţi-o fură?". Degeaba i-am explicat că îmi poate fi furată şi dacă sunt în casă sau în oraş, el tot s-a enervat şi m-a făcut iresponsabil. După cele 3 luni, când m-am întors acasă, am găsit bicicleta exact unde o lăsasem, neatinsă şi plină de praf. Am bătut-o prieteneşte pe şa, bucuros de revedere, şi am intrat în casă. A fost una dintre ultimele noastre întâlniri. După o săptămână mi-a fost furată.