Când am văzut ştirea cu elicopterul aterizat forţat în Bucureşti, am ştiut că va urma o avalanşă de glume pe subiect. Accesul rapid la informaţie, obligaţia de a avea o părere despre orice şi uşurinţa de exprimare individuală în spaţiul public au făcut ca elicopterul acela ghinionist să plonjeze direct într-o mare de glume şi miştouri. O să ziceţi că nu doar noi am fost, că şi Ambasada Suediei a comis-o. Staţi liniştiţi, şi acolo e tot un om la butoane, poate chiar românaş de-al nostru.
Odată cu dezvoltarea reţelelor sociale, mulţi semeni şi-au descoperit o latură comică greu de bănuit înainte. Cunosc cazuri de oameni care n-au spus un banc în viaţa lor, indivizi din care glumele ricoşau ca din perete, transformaţi în comedianţi pe Facebook şi alte reţele. Cumva explicabil, din moment ce miştoul şi caterinca sunt formele cele mai uşoare ale comediei, un fel de entry level. Situaţia se schimbă atunci când miştocarul devine ţinta glumelor - simţul umorului se estompează de parcă n-ar fi fost, iar gluma nu mai poate fi bună dacă e despre el însuşi.
Simţul umorului ne-a salvat de multe ori, atât ca naţie, cât şi ca indivizi. Înainte de '89, bancurile cu Ceauşescu erau singura formă de disidenţă a bravului nostru popor. Se spuneau bancuri cu măreţul cârmaci inclusiv între două scandări "Ceauşescu - PCR" sau "Ceauşescu - Pace". Nevoia de a lupta împotriva clasei politice a continuat glumele şi după 1990, dar la un nivel mult mai scăzut. Acum, însă, bancul politic a fost înlocuit cu înjurătura şi blestemul, în timp ce internetul ne-a furat plăcerea de a mai spune sau auzi un banc bun.
Miştocăreala este şi o formă de a ne îndulci realitatea, de a scoate în evidenţă partea amuzantă dintr-o întâmplare sau dintr-un fenomen. Cei care fac astfel de glume nu o fac neapărat cu răutate, chiar dacă glumele pot să pice într-un moment foarte prost. Ar fi minunat dacă, atunci când cineva e într-o situaţie neplăcută, primul instinct să fie întrebarea "Cum pot să te ajut?", nu să generezi instant o satiră tăioasă.
Fenomenul e global, nu l-am inventat noi. Dar la români băşcălia ţine loc de protest, de declaraţii publice, e modul precaut şi neeroic de a lansa opinii, cu posibilitatea de a te disculpa ulterior spunând că ai făcut-o la mişto. Glumele de doi bani nu sunt înlocuitori naturali pentru empatie - nu îi ajută pe cei care tocmai s-au trezit cu maşinile şifonate într-un carambol şi nici glumeţului de ocazie nu-i produce valoare adăugată ca om. Iar dacă gluma nu vrea nicicum să stea înăuntru şi urlă s-o laşi afară, măcar să fie inteligentă şi de bun gust.
A aterizat forţat un elicopter american în Bucureşti, s-au ciocnit 50 de maşini în drum spre mare, a ieşit Liviu Dragnea din închisoare... Glume, glume, glume... Pe pilotul american îl doare la bască, şoferii ghinionişti sunt ocupaţi cu reparaţiile, iar Dragnea are stomacul de fier. Glumele s-au dus, faptele au rămas. Viaţa merge mai departe.
.jpg "Renumita pianistă Gabriela Montero concertează la Sounds of Oradea: „Fiecare notă pe care o cânt vine direct din inimă”")
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.