O întâlnire întâmplătoare

Conduc spre Oradea. Vin dinspre Beiuş, sunt singur în maşină şi ascult radioul. La România Cultural e un interviu cu un bărbat care vorbeşte cu o voce scăzută, gravă, uneori aproape şoptită. Ridic volumul aproape la maximum ca să îi înţeleg cuvintele. Chiar şi aşa, din cauza zgomotului din trafic, nu le înţeleg pe toate, de parcă omul ar vorbi uneori într-o limbă necunoscută. Îmi dau seama rapid că este actor.

Încerc să ghicesc cine este. L-a cunoscut pe George Vraca, pe Beligan, a jucat la Nottara, a făcut şi filme, unele chiar în străinătate, trebuia să apară chiar într-un film cu celebra Sarita Montiel. Hm!... Omul povesteşte frumos, cu patos, cuvintele îi curg firesc, fără "ă"-uri sau ezitări, chiar recită o poezie pe care o ştie de la vârsta de 8 ani. Moderatoarea intervine foarte rar şi tot sper să-i pomenească numele. Nu o face.

Emisiunea, din care am prins doar ultima parte se încheie cu o melodie ce pare cântată tot de invitatul misterios. Spre ruşinea mea, nu o recunosc nici pe asta. Opresc la un semafor pentru lucrări (da, încă mai sunt două între Beiuş şi Oradea) şi intru câteva clipe pe internet. Prima ştire pe care o văd: "A murit Ion Dichiseanu!". Şi îmi pică fisa. El era! Iar o voce feminină de la radio îmi confirmă: "Aţi ascultat în emisiunea "Vocile de azi" un interviu cu Ion Dichiseanu realizat în anul 2019".

Vestea mă aruncă în timp cu vreo 35 de ani în urmă, la o întâmplare petrecută pe exact acelaşi drum. Veneam de la Oradea împreună cu tata. La un moment dat, în spatele nostru apare o maşină dintr-un alt film, un Mercedes elegant, modelul acela cu faruri mari dreptunghiulare, o ultra-raritate prin marea de Dacii care popula România ceauşistă. Mă întorc în genunchi pe scaun să mă extaziez. Şoferul are ochelari fumurii, alături îi este o femeie frumoasă. Mergem cu maximum 70 km/oră dar, ciudat, Mercedesul nu ne depăşeşte mai bine de 30 de kilometri. Se înserează.

Când mai avem puţin până acasă, şoferul ne face semne insistente cu farurile. Tata decriptează mesajul de ajutor şi trage pe dreapta. Coborâm. Bărbatul coboară şi el, salută politicos şi dă mâna cu tata. Este Ion Dichiseanu! Îmbrăcat cu o cămaşă albă şi pantaloni crem, mirosind a parfum, cu vocea-i caldă şi cu acel zâmbet pe care îl ştiu dintr-un tablou de pe holul cinematografului. Cu câteva luni înainte îl văzusem la TV în "Toate pânzele sus!", aşa că, de la înălţimea celor 10-12 ani, îl privesc ca pe o zeitate.

Actorul a cerut câteva informaţii despre drum, pe unde să o ia ca să ajungă nu mai ştiu unde, după care a mulţumit frumos şi a plecat. Acea întâlnire surprinzătoare s-a adăugat altor câteva momente care mi-au marcat copilăria: vizita în culise făcută actorului Ion Lucian după un spectacol pe litoral, autograful primit de la Iurie Darie în biroul mamei sau după-amiaza aceea de vară când Florin Piersic a apărut la locul nostru de scaldă de pe Crişul Negru să se răcorească împreună cu o blondă scoasă din reviste.