Ziua de doliul naţional este instrumentul perfect pentru clasa politică anchilozată emoţional ce conduce ţara asta ghinionistă, unicul mod prin care mai arată că le pasă de pietoni, alegători, prostime sau cum i-o mai fi zicând în gând poporului. Mai e şi o unealtă de coafat imaginea sau de cerut scuze tardive (pentru Regina Ana, o personalitate pe care 90% dintre români nu ar fi recunoscut-o dintr-un grup de 3 persoane), simplu act de politică externă şi simpatie (pentru victimele accidentului aviatic de la Smolensk) sau dovadă de fanatism religios într-un stat laic (pentru Papa Ioan Paul al II-lea ori pentru colegul său Teoctist).
Ziua de doliu naţional nu deranjează pe nimeni. E perfectă pentru un neam cu înclinaţii naturale şi irezistibile spre nerespectarea regulilor. Căci ce poate fi încălcat cu mai mare nepăsare şi fără consecinţe decât embargoul pe gălăgie şi veselie într-o zi în care ar trebui să-ţi pui cenuşă în cap în memoria cuiva pe care nu l-ai cunoscut? Vânzările de bere nu scad, muzica nu se dă mai încet, spectacolele sau concertele nu se anulează decât în cazuri speciale, tonul imbecilizant de la TV nu se domoleşte.
România a avut alte ocazii mari de a declara doliu naţional, dar nu a făcut-o: pentru 13-15 iunie 1990, pentru ziua în care Iliescu a câştigat a treia oară alegerile, pentru morţii din fiecare zi de pe şosele, pentru victimele infecţiilor din spitale, pentru sporul demografic negativ ori pentru ziua în care un individ ca Gabriel Oprea a ajuns într-o funcţie de stat. Sau, de ce nu, pentru cei 4 milioane de români plecaţi în ultimii 25 de ani în străinatate pentru un ban în plus.
La fel ca orice altceva în România, şi ziua de doliu naţional s-a devalorizat în timp. În 14 septembrie 2001 s-a instituit pentru cei peste 3.000 de morţi din turnurile World Trade Center, în martie 2004 pentru 200 de persoane dispărute în atentatele de la Madrid, pentru ca în 2013 să fie declarată pentru 18 români decedaţi într-un accident de autocar în Muntenegru. Acum, ţara încearcă să empatizeze cu cei 11 nefericiţi prinşi într-un cutremur, departe de ţară, care s-au întors în coşciuge.
Nu când se întorc românii morţi trebuie să ţinem momente de reculegere, ci atunci când ei pleacă, vii şi sănătoşi, în căutarea unui trai mai bun! Nu când ne mor regii şi reginele trebuie să declarăm doliu naţional, ci atunci când preşedinţii le refuză intrarea pe teritoriul României! Nu când moare o duzină de oameni într-un accident rutier trebuie să cernim toată ţara, ci în ziua în care se semnează un contract ca cel cu Bechtel! Căci din toate aceste cauze, România moare câte puţin în fiecare zi. O face cu atâta înverşunare încât ziua de doliu naţional ar putea deveni noua Zi Naţională.
.jpg "Renumita pianistă Gabriela Montero concertează la Sounds of Oradea: „Fiecare notă pe care o cânt vine direct din inimă”")
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.