Cine suntem? Încotro driblăm?

O nouă competiţie europeană fără România (campionatul european, în cazul de faţă) nu ne mai supără aşa cum ne-ar fi supărat în anii 90, semn că ne-am obişnuit deja. De fapt, ce zic eu că ne-ar fi supărat? Pe vremea aceea ni s-ar fi părut de-a dreptul imposibil! Dar construcţiile trainice şi strategiile pe termen lung nu se mai practică în sportul românesc decât sporadic, organizaţiile şi finanţatorii nu mai au răbdare, îşi doresc rezultate imediate. În cele mai multe cazuri se practică un soi de agricultură sportivă debilă - se plantează azi şi se culege mâine.

În cartea "Manifestul fotbalist", lansată în anul 2004, jurnalistul şi comentatorul BBC Traian Ungureanu analiza cu luciditate starea fotbalului românesc şi direcţia greşită înspre care se îndreaptă. Pornind de la întrebarea "Cine suntem? Încotro driblăm?", o expresie amuzantă, dar cu mult tâlc, care mi-a rămas în minte de atunci, jurnalistul se întreba neretoric ce va urma după apusul definitiv al generaţiei de aur. Şi cam tot ce a profeţit acolo s-a întâmplat în realitate. Naţionala ratează în serie calificările şi nimic nu pare să vină serios din urmă.

În contrapartidă, Ungureanu dădea exemplul Franţei şi explica în ce fel s-a ajuns la perioada sa de aur (finalistă la Euro în 1996, campioană mondială în 1998 şi campioană europeană în 2000). Cu mulţi ani în urmă, federaţia franceză construise un adevărat imperiu de şcoli de fotbal şi trimisese în lungul şi latul ţării o armată de scouteri cu privirea ageră şi nasul fin în descoperirea de talente juvenile. S-a pornit de jos, cu un plan întins pe vreo 20 de ani, finanţat puternic şi organizat ca la carte, strategie care, într-un final, a adus naţionala Franţei condusă de Zidane pe primul loc în lume.

În acelaşi timp, România se ţinea de imaginea lui Hagi precum un koala de trunchiul unui eucalipt. După ce a fost limpede că nu va mai putea intra pe teren să apere culorile sfinte ale patriei şi să răpună duşmanii cu şuturi năprasnice de la 35 de metri, s-a crezut cumva că efectul Hagi va fi la fel de spectaculos şi din postura de antrenor al naţionalei. Ce a urmat se ştie, experienţa a fost dureroasă, dar, cu toate acestea, cei care trebuiau să înveţe lecţia n-au făcut-o. Doar Hagi a învăţat că nu poţi dribla etapele pentru a deveni un antrenor bun şi că trebuie să începi munca de jos, nu direct de la naţională.

Frustrarea de a sta închis în casă în timp ce în curtea ta joacă fotbal toţi copiii din cartier poate să fie şutul decisiv în posterior care să-i lămurească pe mai-marii şi pe mai-micii fotbalului că trebuie procedat diferit de acum înainte. Nu suntem noi înnebuniţi după planuri pe termen lung, dar altfel nu se poate. Schimbarea poate veni din depolitizarea sportului, din înscăunări pe merit, din scuturarea de obiceiurile proaste. Orgoliul naţional şi accesele gratuite de patriotism trebuie înlocuite cu proiecte ambiţioase şi gândire în perspectivă. După cum se vede, lumea fotbalistică poate funcţiona şi fără România. Dar reciproca nu este valabilă.