Lansare de carte: Cenzura, instrument de lucru în presa comunistă (FOTO)

Un eveniment cultural important pentru cei din lumea scrisului s-a consumat la Cetatea Oradea. Este vorba despre lansarea unei cărţi de istorie. O istorie, deşi experimentată, mai mult sau mai puţin conştient, de mulţi, cunoscută îndeaproape doar de unii.

O carte esenţială, un volum uriaş de date

Tema este cenzura în presa românească socialistă. Volumul poartă titlul "Cenzura presei şi a publicaţiilor în România comunistă: activitatea Direcţiei Tipărirea Presei Centrale din cadrul DGPT (1965-1977). Autorul, doctor în istorie la Universitatea din Oradea, se numeşte Carmen Ungur-Brehoi şi este profesor şi jurnalist. Volumul a fost publicat ca urmare a unei burse doctorale Minerva, finanţate POSDRU.

Evenimentul a fost moderat de Cristina Puşcaş, muzeograf la Muzeul Cetăţii şi al Oraşului Oradea şi doctor în istorie la rându-i. Aceasta a precizat de la început că cenzura nu s-a limitat la intervalul temporal abordat în carte, ci a fost o ralitate ivită imediat după preluarea puterii în România de către comunişti. "Cenzura s-a făcut prin sabotaj, prin interdicţii în apariţiile editoriale", ajungându-se în final la interzicerea a peste 8000 de titluri în anul 1948.

Carmen Ungur-Brehoi a cercetat amănunţit arhivele Direcţiei de Tipărituri, fondul cenzurii de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti, dar şi istoriografia problemei. Dificultăţi au existat, totuşi: "Nu am avut acces din prima la toate documentele, fiind secretizate pentru 30 de ani, nu am găsit dosarele de cadre", a declarat autoarea pentru BIHOREANUL.

Cenzura ca temă de cercetare

Coordonator de doctorat i-a fost profesorul universitar Ion Zainea. El însuşi un cercetător al problemei, a reiterat faptul că "cercetarea acestui subiect n-a fost posibilă înainte de 1989, abia după revoluţie s-a putut constitui un grup de cercetători din mai multe domenii atraşi de subiect, astfel că azi avem deja două generaţii: a iniţiatorilor, iar apoi a tinerilor". DGPT a funcţionat ca o instituţie naţională, cu colective care lucrau la nivelul fiecărui judeţ la cenzurarea tipăriturilor.

Cercetarea a avut câteva obiective majore, pornind de la întrebările ridicate privind însemnătatea instituţionalizării cenzurii, înfiinţarea, funcţionarea, apoi desfiinţarea formală a DGPT. Conform lui I. Zainea, "rolul instituţiei era să aprere, să păzească ideologia comunistă". Sfera sa de influenţă nu a fost, însă, niciodată limitată la materialele tipărite, ci s-a extins treptat asupra teatrului, cinematografiei, asupra tuturor artelor.

Cenzură şi autocenzură

Cunoscător îndeaproape al fenomenului, el însuşi activ în redacţia Crişanei înainte şi după 1989, Ioan Laza, acum lector la Departamentul de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, a arătat că în 1977 trecerea s-a făcut, prin frică, de la cenzură la autocenzură.

Desfiinţarea DGPT a fost doar formală, cenzura rămânând o realitate în presa românească cel puţin până în anul 1989. "Cenzura este un domeniu tentant pentru cercetători pentru că arhivele sunt insuficient verificate. Problema este că fondurile nu sunt organizate în toate judeţele, iar în unele locuri ele nici nu există". Cenzorii, numiţi şi lectori, pentru a nu fi "daţi de gol" aşa uşor, făceau parte din echipele de organizare a oricărei expoziţii, a oricărui volum.

Munca de cercetare a fost dificilă, autoarea arătând în final că majoritatea celor care s-au aflat la conducerea Cenzurii, atât la nivel naţional, cât şi în Bihor, erau maghiari, evrei şi abia apoi români. "Acest lucru nu a influenţat activitatea instituţiei într-o anume direcţie, pentru că publicaţiile maghiare de pildă aveau acelaşi regim al cenzurii", a mai declarat autoarea pentru BIHOREANUL.

,Cartea este structurată pe cinci capitole, care fac referire la conducerea şi structura DGPT, la responsabilităţile sale, relaţia presă-putere în stat, cotele de hârtie, etapele cenzurii. O lectură interesantă pentru orice curios.