Cântare cu mâncare

Când Mircea Baniciu a intrat în sală şi a traversat-o până în partea opusă, unde se află scena, lumea tocmai servea cina plătită odată cu biletul pentru spectacol. Cu toate acestea, majoritatea celor prezenţi au lăsat tacâmurile pentru câteva clipe pentru a-i aplauda apariţia.

Artistul i-a lăsat să-şi termine masa, apoi a urcat pe scenă alături de Vlady Cnejevici şi Teo Boar pentru a-şi desfăşura ghemul de melodii ştiute pe de rost de câteva generaţii.

Îi apreciez pe muzicienii care sunt capabili să cânte într-o sală în care se mănâncă şi se bea. Fireşte, nu mă refer la acele evenimente private unde mâncarea şi băutura sunt atracţiile principale.

Crescut şi educat în ideea că la spectacol nu faci nimic altceva decât să stai cuminte şi să asculţi ce se întâmplă pe scenă, mi-a fost destul de greu să accept acest melanj între molfăială, sorbeală şi muzică. Mă gândesc că artiştilor în cauză le-a fost mult mai greu să se obişnuiască cu situaţia.

Mi-am mai domolit deranjul atunci când am realizat că începutul industriei cântărilor live s-a produs tot prin localuri şi terase, unde oamenii serveau masa, iar formaţiile şi cântăreţii îi ajutau la digestie.

Abia după mulţi ani de la aceste începuturi, industria s-a profesionalizat şi s-a mutat în săli de spectacol unde mesele nu-şi mai găseau locul.

Dar cum totul în viaţă este ciclic, a venit şi vremea ca oamenii şi artiştii să revină din sălile mari de spectacol în săli mai mici, unde plictiseala poate fi alungată cu o friptură şi un şpriţ.

Serile de restaurant cu mâncare, băutură şi o cântare live s-au revigorat în ultimii ani în România. Sunt întâmplări din care toate părţile au de câştigat - artiştii au sală plină, restaurantele sau pub-urile fac consumaţie, iar spectatorii îşi retrăiesc nostalgic anumite perioade din viaţă lângă un pahar de vin şi o cină în oraş. Iar după concert, artistul e abordabil pentru o fotografie, un autograf sau o poveste.

În publicul ţintă sunt cei crescuţi şi maturizaţi pe muzica artiştilor care acum, în vremea cântărilor gratuite prin pieţe publice, nu mai pot umple o sală şi s-au retras în subsoluri şi restaurante.

Vineri seara, la Bistro Blues Cafe din Oradea, Mircea Baniciu le-a cântat celor de la mese exact ceea ce îşi doreau să asculte: "Vara la ţară", "Tristeţi provinciale", "Canarul", "Scrisoare de bun rămas", "Vremuri", "Eşarfă în dar", "Vinovaţii fără vină" sau "Cântecul bufonului". Publicul, cu media de vârstă apropiată de cea a artistului, a reacţionat frumos la fiecare melodie.

Deşi ar trebui să trăiască exclusiv din drepturile de autor şi de difuzare, Baniciu cutreieră ţara într-un ritm mai alert decât o făcea acum 40 de ani. În orice oraş sau orăşel ar ateriza, câteva sute de oameni îi vor şti cântecele pe de rost.

Iar cântăreţul-legendă al României, recunoscător, va închide ochii la zgomotele de tacâmuri şi pahare ciocnite.