Că e o vedetă media, artist, politician ori simplu concurent la emisiuni de talente, omul de la televizor continuă să fascineze. Mirajul televiziunii creează în timp record celebrităţi şi îi menţine în viaţă pe cei dependenţi de aparate - de aparatul de filmat, de microfon, de luminile din platou, de camera de filmat. Sâmburele dorinţei de a fi văzut şi recunoscut de toată lumea pare să germineze în fiecare dintre noi.
Suntem în campanie electorală şi, înainte de a fi candidaţi, cei care colindă acum ţara pentru întâlniri cu electoratul, sunt oameni care apar la televizor, sunt actori ai unui reality show pe care milioane de oameni îl urmăresc vrând-nevrând şi pe care nimeni nu ştie cine îl regizează. Oricare ar fi el, regizorul, acesta are puterea de a schimba actorii în orice moment al serialului, poate lansa nume noi şi poate arunca la gunoi altele consacrate.
Dictatura televiziunii, a imaginii filmate, nu ar fi posibilă fără oamenii-telecomandă, cei care prin apăsări de butoane, creează notorietate şi dau putere unor personaje pe care nu le vor întâlni niciodată. Dar, uneori, minunea se întâmplă, iar atunci, omul-telecomandă dă nas în nas cu omul-televizor. E o întâlnire scurtă, superficială, dar înspăimântătoare pentru ambele părţi.
Pe de-o parte, omul-televizor trebuie să întâlnească o masă amorfă indefinibilă, trebuie să vadă în carne şi oase oameni care pentru el reprezintă doar cifre din statistici. Contactul e neprotejat, lipsit de siguranţa dată de distanţă şi de sticla televizorului. De cealaltă parte, omul-telecomandă are o spaimă şi mai mare - dacă celălalt nu e la fel de frumos ca la televizor? Dacă miroase urât? Dacă nu-şi face poză cu mine?
Din întâlnirea celor două entităţi lipseşte un detaliu minuscul, dar extrem de important, care le defineşte relaţia fizică. Atunci când ia contact cu omul de la televizor, omul-telecomandă nu mai are telecomanda în mână. Slăbit ca un cavaler Jedi părăsit de Forţă, ca un Superman cu lanţul de kryptonită atârnat de gât, omul-telecomandă nu mai e puternicul de acasă, din fotoliu. Nu mai e critic, nu mai înjură, nu mai huiduie, devine umil, se poartă docil şi umblă tiptil. Pentru toţi ceilalţi există Jandarmeria Română.
Astfel, întâlnirea celor două entităţi nu provoacă nicio surpriză neplăcută. Amândoi ajung acasă mulţumiţi - omul-televizor, pentru că a fost recunoscut şi reconfirmat, omul-telecomandă, pentru că a fost băgat în seamă şi pentru că şi-a trăit cele 15 secunde de glorie. Iluzia importanţei de sine îi învăluie cald şi plăcut pe amândoi, iar spectacolul de la TV poate să continue nestingherit.
Poate că viaţa politică ar fi altfel dacă politicienii nu ar avea chip, dacă le-am auzi doar vocile şi le-am citi faptele. Poate le-ar scădea ego-ul, poate ne-ar creşte atenţia. Poate că ei ar fi mai atenţi la ceea ce spun şi fac. Iar noi, poate am fi mai greu de păcălit din moment ce zâmbetul şi poza împreună n-ar mai fi principalele arme de seducţie.
.jpg "Renumita pianistă Gabriela Montero concertează la Sounds of Oradea: „Fiecare notă pe care o cânt vine direct din inimă”")
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.