Ai ceva de spus? Claxonează!

Claxonul este cea mai dragă componentă din maşina de sub curul omului. Inventat parcă pentru a-i scoate din anonimat pe timizi şi pe idioţi, claxonul are o mulţime de funcţii auxiliare: aceea de sirenă şi girofar pentru cei grăbiţi, unealtă de înjurat pentru neciopliţi, sistem de salut de la distanţă pentru leneşi, propagator de fală pentru nunţile din cartier, aparat de agăţat gagici pentru ghiolbani, avertizor de proximitate pentru începători, obiect de joacă pentru copii... Scopul iniţial, acela de a evita situaţiile periculoase, s-a pierdut undeva pe drum.

Prin acest amplificator de comunicare şi translator universal atât de uşor de folosit se face educaţie în trafic, se rezolvă instant blocajele rutiere, se îmbunătăţesc relaţiile între oameni şi se intensifică dragostea de pe şosele. Iată două mici indicatoare ale importanţei acestui instrument: Într-o situaţie cu potenţial de pericol, unii apasă prima dată claxonul, abia apoi frâna. Pentru alţii, care aşteaptă turaţi la semafor ca piloţii de Formula 1 în bloc-start, claxonul este un soi de propulsor auxiliar, nu pot pleca de pe loc fără să-l apese.

Există un cod nescris al folosirii claxonului. Un sunet scurt, o simplă atingere, are rol de salut, un fel de "Se!" însoţit de un gest prietenesc. Cel de o secundă întreagă este un avertisment suficient de clar pentru a semnala o abatere flagrantă de la Codul Rutier şi de la calea lui Cristos. De la 2 secunde în sus se intră într-o altă categorie a relaţiilor umane - înjurătura, sfada şi chiar bătaia. Cu fiecare secundă de claxon adăugată, înjurătura iniţială devine tot mai complexă şi face apel la tot mai multe rude vii şi decedate şi la personaje din Biblie.

Claxonul mai este şi un indicator social destul de exact al gradului de civilizaţie al celui de la volan şi al societăţii, în general. Într-o ţară impulsivă, cu oameni grăbiţi şi stresaţi, se claxonează mult şi cu orice ocazie. Într-una cu oameni răbdători şi politicoşi se claxonează mai puţin spre deloc, chiar dacă cetăţenii sunt în drum spre o petrecere de nuntă. În ţările bananiere, însă, claxonatul în alai este unul dintre cele mai enervante importuri pe care oraşul le-a făcut din lumea satului.

De cam un an mi s-a stricat claxonul. N-am considerat o urgenţă reparaţia, iar în timp am ajuns la concluzia că se poate şi fără. Nu sunt un mare claxonator oricum, dar să fiu lipsit total de instrument e o experienţă ce mă poartă zilnic în lumea zen-ului. De obicei, un claxon generează un altul ca răspuns. Nefăcând primul pas şi neputând nici răspunde, am scutit astfel lumea din jurul meu de o mulţime de zgomote inutile.

În timpul acesta am avut vreme să mă gândesc cum s-ar putea vindeca cei iuţi de mână de obiceiul claxonatului prostesc. O idee ar fi să li se ia claxonul şi să fie puşi pe mute. A doua, mult mai crudă, ar fi să li se instaleze claxonul în habitaclu. Şi, cu toate că îmi place liniştea în trafic, parcă aş opta mai mult pentru a doua variantă.