Universitatea din Oradea are centru de cercetare a istoriei evreilor

Senatul Universităţii din Oradea a aprobat înfiinţarea Centrului de cercetare a istoriei evreilor Eva Heyman, un centru instituţionalizat care îşi propune, aşa cum îi spune şi numele, cercetarea activităţii evreilor care au locuit în Oradea. "În Oradea a existat o foarte importantă minoritate evreiască până în 1944, când a fost "ghetonizată". S-au întors doar circa 3.000 şi au avut un rol foarte important în dezvoltare Oradiei", a precizat istoricul Antonio Faur, miercuri, într-o conferinţă de presă.

O istorie ignorată

Înfiinţarea centrului s-a făcut la cererea unui grup de istorici tineri din cadrul Departamentului de Istorie a Universităţii din Oradea, grup care de ceva timp se dedică cercetării istoriei evreilor orădeni. Ideea a pornit de la constatarea lor că s-a acordat prea puţină importanţă acestor cetăţeni ai oraşului, existând doar "vreo două cărţi despre ei". Membrii centrului îşi propun să scrie articole despre evreii orădeni, să susţină conferinţe şi să organizeze expoziţii pe aceeaşi temă. Până acum au şi organizat deja două conferinţe internaţionale, cu accent pe momentul holocaustului.

Centrul, în care activează opt membri, funcţionează deocamdată în clădirea renovată de Universitate pentru Facultatea de Arte, urmând a se muta, când lucrările de reabilitare vor fi gata, în sediul fostei biblioteci universitare.

Numele centrului este dat după orădeanca Eva Heyman (foto), care s-a născut şi a locuit aici, însă la 13 ani a devenit victima holocaustului. Jurnalul ei a fost însă păstrat, iar ulterior publicat.

Mărturia unei tragedii

BIHOREANUL a prezentat, în 2005, povestea fetiţei, născută la Oradea pe 13 februarie 1931. Era singurul copil al unui cuplu ungaro-evreu şi, pe când era mică, părinţii ei au divorţat, iar ea a trebuit să se mute cu bunicii ei, care aveau o farmacie în Oradea.

Când a împlinit 13 ani, în anul 1944, Eva a început să ţină un jurnal, jurnal ce a devenit o mărturie a dramei trăite de evreii din Oradea în timpul holocaustului. Lozincile şi îndemnurile rasiale din presă şi de pe străzile Oradiei nu conteneau. Averile adunate de evrei erau confiscate, nu aveau voie să iasă din case decât dimineaţa, cu steaua galbenă în şase colţuri cusută pe haine, şi numai pentru o oră. Încet, încet, autorităţile îi "împachetau" în ghetoul de la marginea oraşului.

La 1 aprilie, familia Evei era singura din cartier care mai rămăsese în propria casă. Nu pentru mult timp. Pe 5 mai, Eva şi familia ei erau duşi în ghetou. "Micul meu jurnal, sunt prea mică să pot descrie ce-am simţit...", scria fetiţa.

Ultimele pagini dezvăluie viaţa între zidurile celui mai mare ghetou din Ungaria horthystă, cel din Oradea, declarat de autorităţile din Budapesta "ghetou-model", datorită terorii instaurate de Peterffy Jeno, comandantul batalionului-şcoală de jandarmi. "În şapte camere locuim 84 de oameni, iar holul şi coridorul sunt şi ele pardosite cu saltele", spunea Eva. "Seara am vrut să aprindem lumina electrică, dar am fost deconectaţi: evreilor nu li se cuvine lumina electrică", scria fetiţa.

"Nu vreau să mor"

Pe tot parcursul jurnalului, mai ales în ultimele zile petrecute în ghetou, fata repeta că nu vrea să moară. Mai mult ca niciodată, dragostea pentru viaţă aproape că striga. "Eu, Micul meu jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din întreg sectorul numai eu aş putea rămâne aici. Aş aştepta sfârşitul războiului într-o pivniţă sau într-un pod. În orice gaură. Eu, Micul meu jurnal, m-aş lăsa sărutată şi de jandarmul acela care se uită cruciş şi care ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă, numai să mă lase să trăiesc"...

Ultimul episod povestit în jurnalul fetiţei era cel în care micuţa îşi vede servitoarea care nu era evreică, pe Mariska, cea care îi ducea mâncare pe furiş în ghetou. Un jandarm prietenos "i-a dat voie să intre. Nu mai pot scrie, Micul meu jurnal, îmi curg lacrimile, fug la Mariska...", erau ultimele cuvinte scrise de Eva care, simţind că nu mai avea scăpare, i-a dat servitoarei jurnalul. Eva şi bunicii ei au fost duşi apoi la Auschwitz, unde, conform mărturiilor unor evrei care au scăpat, pe 17 octombrie 1944 a fost dusă la camera de gazare.