Nu trece prea mult şi iarăşi auzim de un copilaş care are nevoie de milionul de euro sau de milioane de dolari pentru un tratament genetic, oncologic ori altă intervenţie vitală. Dă fiecare cât poate şi cât îl lasă inima.
Uneori, când mass-media se implică şi campaniile umanitare cuprind toată ţara, chiar se întâmplă minunea. Cum a fost pentru micuţul Noel din Bihor, bolnav de Amiotrofie spinală de tip 1 (SMA1), pentru care s-a adunat o sumă chiar admirabilă: 2,5 milioane de euro, bani cu care a fost cumpărat şi apoi administrat vaccinul Zolgensma, ce-l poate vindeca.
Alteori nu se adună bani suficienţi, sau se adună prea târziu, când nu mai e nimic de făcut.
Oricât ar fi de inimoşi unii semeni, chetele de milioane chiar ajung să se concureze una pe alta pe o nişă limitată de donatori. Uneori poţi fi tentat să te-ntrebi: oare cu X milioane nu am putea cumva salva mai mulţi copii a căror operaţii în străinătate poate costă "doar" câteva sute de mii de euro? Sau am putea să-i împărţim chiar la mai mulţi copii a căror viaţă riscă să fie distrusă în lipsa unor zeci de mii de euro?
Vrând-nevrând, preţurile colosale te readuc la eterna dilemă de care se lovesc cei cu decizie în vremuri de carantină, calamitate naturală ori război. Când sunt obligat de împrejurări, câţi X oameni pot sacrifica ca să salvez alţi Y oameni? Niciun om normal n-ar vrea să aibă de luat asemenea decizii...
Dar tratamentele medicale pentru copii nu se încadrează nici la pandemii, nici la dezastre naturale, nici la conflicte sângeroase. Aşa încât de ce ne încearcă deopotrivă sentimentul de compasiune dar şi cel de revoltă amestecată cu neputinţă când auzi de milioanele astea?
Oare saloanele spitaliceşti în cauză sunt podite cu aur şi faianţate cu platină? O fi instrumentarul din diamante iar medicamentele făcute din pulbere de briliante?
De înţeles că nu toate spitalele private au Crucea Roşie sau sigla "Salvaţi copiii" pe frontispiciu, şi că au de făcut şi ele un profit pentru acţionari. Dar până unde poate merge etica profiturilor medicale? Şi mai ales cea în cazul tratamentelor pentru copii...
Pe lângă costurile spitaliceşti în regim hotelier şi cele medicale standard, marele cost invocat e în pregătirea medicilor şi în cercetarea făcută pentru găsirea tratamentului. Pregătirea medicilor cam ştim cât costă, în mare e la fel. Deci marea diferenţă ar fi costurile cercetării. Însă în unele cazuri chiar şi cercetarea e semi-subvenţionată de state.
Apare oricum şi o altă nedumerire: de ce tratamentele pentru adulţi nu ajung de regulă la asemenea preţuri exorbitante? Iar răspunsul ar putea fi că în cazul copiilor e multă jumuleală. Fiindcă atunci când e vorba de viaţa pruncului tău vinzi tot şi faci orice, te faci la o adică şi frate cu dracu'. Fiindcă e cumplit să-ți fie viața propriului copii la mila unei mulțimi de necunoscuți, fie ei și inimoși.
Apoi şi campaniile umanitare iscă o altfel de emoţie faţă de cele pentru adulţi. Pe când acceptarea morţii de către cei trecuţi prin viaţă trece - fireşte - într-un alt registru. De pildă - drept e că nu orice pildă - Einstein nici măcar n-a vrut să-şi prelungească bătrâneţile, deşi a fost îmbiat insistent să-şi facă o operaţie medicală.
În fine, un ultim indiciu că unele tratamente vitale pentru copii au preţuri super-umflate e că acţionarii principali ai spitalelor ori producătorilor farmaceutici în cauză îşi ascund numele sub hârtii ca şobolanii. Asta, sigur, ca nu cumva să dea faţă cu vreun părinte disperat.
Iată, în sfârşit, şi o veste bună. Un model de petiţie isteaţă, care ar trebui să pună guvernele nu doar pe gânduri ci şi pe fapte. E vorba de un tratament cu Zolgensma, de care depinde în prezent viaţa unui alt micuţ cu SMA1 din Oradea.
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.