Oradea ieri, Oradea azi: În Evul Mediu, judecata se făcea prin tortură

1208. Oradea, centru de torturi

În Evul Mediu timpuriu, adică secolele XII şi XIII, dreptatea sau vinovăţia unei persoane se stabilea într-un mod greu de conceput pentru omenirea de azi. Ordalia era una din cele mai întâlnite forme de judecată şi presupunea proba fierului înroşit ori a apei clocotite. Registrul de la Oradea arată că aici era unul din centrele învestite cu judecata ordalică.

Între anii 1208 şi 1235, Instanţa Capitlului Episcopiei Romano-Catolice din Oradea a judecat ordalic 389 de pricini, printre cei vizaţi fiind criminalii, vrăjitoarele ori trădătorii. Procedura era creştinizată: pentru început, acuzatul stătea în post şi rugăciune trei zile, iar apoi trebuia să poarte un fier înroşit, greu de un kilogram şi jumătate, iar apoi era rana îi era bandajată şi sigilată. Dacă nu i se vindeca în trei zile, era considerat vinovat şi era condamnat la moarte.

Potrivit registrului, pe scaunul de judecată de la Oradea au fost aduşi acuzaţi din comitatele Ardealului, dar şi din stânga Tisei (Maramureş, Sătmar, Bihor, Arad) ori chiar din comitate îndepărtate, din nordul Ungariei de azi. Dovezi despre judecata ordalică din Oradea s-au regăsit şi în cronici ucrainiene.

1970. Torturaţi din sadism

Puşcăriile comuniste româneşti, inclusiv cea din Oradea, n-au fost cu mult mai prejos judecăţilor din Evul Mediu. Călăii îi batjocoreau şi îi chinuiau pe cei pe care regimul i-a găsit vinovaţi de neobedienţă. Torţionarii orădeni au fost în mare parte oameni fără carte, din clasa medie a societăţii, care găseau o plăcere sinistră în lovirea cu bâte a deţinuţilor, obligarea lor să-şi îndese capul în găleţi cu dejecţii sau să suporte scoaterea pe viu a dinţilor.

O altă tortură aplicată lor presupunea legarea testicolelor cu o sfoară şi lovirea lor cu un creion, ceea ce făcea victima să leşine de la primele lovituri.

Spre deosebire de acuzaţii din Evul Mediu, cei din epoca comunistă erau din start vinovaţi şi, de cele mai multe ori, nici nu aveau ocazia să se apere, ci puteau doar să declare ce voia torţionarul. Călăii îi chinuiau şi nu se dădeau în spate nici de la a-i omorî.

Odată cu prăbuşirea comunismului şi cu transformarea României într-o ţară democratică, torturile din penitenciare au dispărut şi, parcă deodată cu ele, şi torţionarii. Chiar dacă unii dintre ei încă trăiesc, îşi văd liniştiţi de bătrâneţe, ca şi cum niciodată n-ar fi făcut vreun rău nimănui...