Rugăciune pe furăciune

Povestea furturilor imobiliare din Oradea este ca un ghem încâlcit care, cu cât îl deşiri, cu atât se dovedeşte mai lung decât părea la început.

După ce, timp de trei săptămâni, a dezvăluit felul în care mahării din Primărie, Universitate, Justiţie şi Armată s-au împroprietărit pe 30 de hectare din Dealul Viilor şi din marginea şoselei de centură, furate cu dedicaţie de fostul topograf Marin Sterian, BIHOREANUL vă prezintă acum felul în care furtul a fost săvârşit şi în numele... Domnului.

Este vorba de atribuirea ilegală a peste 10 hectare pentru Mănăstirea Sfintei Cruci, la schimb, cel mai probabil, cu voturile oferite Cezarului vremii, primarului Petru Filip. Aşa cum o arată arhivele Primăriei descoperite de BIHOREANUL, şi acest abuz a avut acelaşi efect: păgubirea statului şi a unor cetăţeni îndreptăţiţi să primească terenurile în cauză, pentru simplul şi dreptul motiv că, înainte de a fi confiscate de comunişti, pământurile au aparţinut familiilor lor ...

"Legile omeniei"

După prigoana din comunism, cultele din România au căutat, cu temei, pământ pe care să poată ctitori noi biserici. Adesea, însă, ca să-şi atingă ţelul, au ales nu calea dreaptă, ci înţelegerile oculte cu mai-marii zilei. Aşa a procedat în anii 90 şi Episcopia Ortodoxă Oradea, care - în loc să solicite doar pământul pe care l-a avut ori să ceară prin mijloace legale un altul - a recurs la scurtătura minciunii.

Povestea lăcomiei imobiliare a feţelor bisericeşti a început în 1991, când conducerea de atunci a Eparhiei a depus la Primărie prima cerere pentru un teren de 6.000 de metri pătraţi pe Calea Clujului, necesar construirii unei biserici. Deşi scrisă pe o coală cu antetul "Republica Socialistă România, Episcopia Ortodoxă a Oradiei", solicitarea era oarecum corectă, întrucât apela doar la "legile omeniei româneşti şi legile în vigoare", fără să indice o anume lege care să oblige statul ori Primăria să-i rezolve cererea. Altfel spus, lăsa la latitudinea autorităţilor dacă să i-o aprobe sau nu... Iar Primăria i-a aprobat-o.

După numai un an, însă, Episcopia a început să sară calul şi să emită tot mai multe pretenţii, motivate toate cu Legea 18/1991, privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor deţinute până în 1945, înainte de naţionalizare. Asta deşi nu ataşa acestor cereri nici cea mai mică dovadă că ar fi deţinut cu adevărat teren şi, mai ales, în pofida faptului că legea nu îndreptăţea la restituiri decât parohiile din mediul rural, nu şi Episcopiile din oraşe.

De la 2 la 10

Astfel, la 12 martie 1992, sub semnăturile Prea Sfinţitului Ioan Crişanul şi consilierului economic Vasile Sabău, Eparhia a depus o nouă cerere, motivată "pentru refacerea patrimoniului spiritual şi moral al Episcopiei noastre", prin care solicita un teren pentru construirea unui schit. Episcopia a ales şi amplasamentul: "Cel mai potrivit spaţiu este imobilul cu dependinţele aferente din strada Făcliei nr. 24/A, care aparţine Statului şi este în folosinţa Staţiunii de Cercetări Pomicole. Vă rugăm să aprobaţi atribuirea imobilului, dependinţelor şi a 2 hectare de teren din jurul clădirii", menţiona consilierul economic Sabău, fără să anexeze niciun act cum că Eparhia ar fi fost cândva proprietara terenului cerut.

Ulterior, la foarte scurte intervale de timp, această cerere avea să fie întărită cu altele, prin care, de fapt, Episcopia îşi sporea pretenţiile. De pildă, într-una afirma că a avut "pe vremuri" - fără să se precizeze care "vremuri"! - cel puţin 45 de hectare ("menţionăm că Episcopia noastră este proprietara de drept a unei suprafeţe de 15 hectare spre Sântandrei, la care am putea adăuga suprafeţe din Rontău şi Haieu ce depăşesc 30 de hectare"), iar în altă cerere vorbea deja despre sute de hectare ("Episcopia noastră a fost proprietara unor suprafeţe de sute de hectare de teren"), fără a se specifica nici când şi nici unde a avut Eparhia asemenea proprietăţi.

Scopul real al suitei de solicitări a fost însă doar acela de crea aparenţa că ele sunt legal şi moral îndreptăţite şi de a obţine, în final, nu cele 2 hectare cerute iniţial pe Făcliei 24/A, ci de a urca până la 10 hectare. "Pentru toate acestea, vă rugăm a binevoi să aprobaţi atribuirea a 10 hectare de teren, aşa cum se prevede în articolul 21 al Legii 18/1991", se încheiau petiţiile Episcopiei.

Minunea Maicii Mina

Iniţial, cum reiese din arhiva municipalităţii, primarul Petru Filip a respins solicitările, arătând - corect! - că legea nu-i permitea să le dea curs. "Articolul 21 din Legea 18/1991 prevede atribuirea unor suprafeţe parohiilor din mediul rural, nu urban. Ţinând seama de prevederile legii, solicitarea Dvs. nu poate fi soluţionată favorabil", răspundea Filip Episcopiei, încă din 1991.

După trei ani, însă, tot el a încălcat aceeaşi lege pe care o invocase (şi care nu se schimbase cu nici măcar o virgulă), semnând la 25 octombrie 1994 adeverinţa numărul 3.656, prin care şi-a dat acordul pentru împroprietărirea abuzivă. O posibilă explicaţie a "minunii" ar fi că, de data aceasta, terenul era dat nu Episcopiei, ci direct Mănăstirii Sfintei Cruci, abia înfiinţate cu câteva luni înainte de Maica Mina (foto), cunoscută ulterior ca una din apropiatele PD. Partid care avea, de altfel, s-o şi facă cetăţean de onoare al Oradiei. "În temeiul Legii 18/1991, se adevereşte că cetăţeanului Mănăstirea Sfintei Cruci (sic!) i s-a stabilit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 9,03 hectare de teren, prevăzut în tabelul-anexă la Hotărârea Comisiei Judeţene de fond funciar, la poziţia 1/2035", scria Filip în adeverinţa ce servea Mănăstirii ca act de proprietate până la emiterea unui titlu de proprietate definitiv.

"Rugăm validaţi"

Aparent, s-ar crede că răspunderea pentru împroprietărirea ilegală o poartă Comisia Judeţeană de fond funciar, care funcţiona pe lângă Prefectura Bihor, căci aceasta fusese invocată de Filip în adeverinţă, iar fostul primar nu făcea altceva decât să pună în aplicare hotărârea acesteia. Numai că, surpriză: în anexa 13 a tabelului de la Comisia Judeţeană, poziţia 1/2035, unde Mănăstirea ar fi figurat cu teren spre atribuire, pur şi simplu... nu există. "Am verificat dosarul de la Comisia Judeţeană, şi am avut marea surpriză să constat că în el nu există poziţia 1/2035, menţionată în adresa fostului primar Petru Filip", spune, sub protecţia anonimatului, o funcţionară a municipalităţii.

Un alt indiciu care arată că abuzul fusese făcut la Primărie şi nu la Comisia Judeţeană este că, anterior eliberării adeverinţei din octombrie 1994, tocmai Filip înaintase Comisiei Judeţene, la 2 august 1994, o adresă în care arăta că Primăria, şi nu altcineva, avusese iniţiativa împroprietăririi. "În urma demersurilor Episcopiei prin care solicită atribuirea unei suprafeţe de 10 hectare de teren pe strada Făcliei nr. 24/A pentru Mănăstirea Sfintei Cruci, înfiinţată la 30 martie 1994, vă înaintăm spre validare anexa 13, care cuprinde Mănăstirea Sfintei Cruci cu 8,60 hectare".

Cert e că, fără propunerea Comisiei din Primărie, însuşită şi semnată de Filip, Comisia Judeţeană nu putea valida atribuirea, iar Prefectura nu mai elibera titlul de proprietate 1.328 din 11 noiembrie 1994, prin care Mănăstirea devenea stăpână pe 14 parcele, totalizând 9,29 hectare de teren.

Surpriză nemţească

La fel ca alte învârteli imobiliare, poate şi aceasta rămânea necunoscută dacă în anul 2005 un orădean stabilit în Germania nu chema Primăria în judecată, cerând anularea titlului de proprietate emis abuziv în folosul Mănăstirii.

În procesul pe care de altfel avea să-l şi câştige, Emanuel Weinlich a demonstrat că terenurile nu au aparţinut niciodată nici Mănăstirii, nici Episcopiei şi, ca atare, atribuirea a fost decisă ilegal de Primărie. "Acest teren nu intră sub incidenţa Legii 18/1991, pentru a putea face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, nefiind cooperativizat niciodată. Parcelele de sub numerele topografice 7378 (de 365 mp) şi 7364 (de 4.852 mp) au aparţinut antecesorilor mei şi au reprezentat teren intravilan, cu casă de locuit, fiind preluate de Statul Român în mod abuziv, în anul 1962", a demonstrat Weinlich.

Omul repeta şi ceea ce Filip spusese în 1991, dar a nesocotit în 1994, şi anume că Episcopia sau Mănăstirea nu avea niciun drept asupra acestui pământ, iar cel care l-a dat a comis o ilegalitate. "Conform Legii 18, articolul 21, numai lăcaşurile de cult din mediul rural pot beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate, în limita a 5 hectare de teren agricol extravilan, şi numai în măsura în care aceste aşezăminte au deţinut anterior asemenea terenuri", argumenta neamţul.

După ce Weinlich a câştigat procesul, Mănăstirea a fost nevoită să renunţe la o parte din pământul primit de la Primărie, iar municipalitatea să-i dea omului terenul ce-i fusese furat. Dar, pentru că parcelele 7378 şi 7364 deţinute de familia sa fuseseră deja ocupate de construcţii monahale, Weinlich a primit echivalentul lor, adică 5.217 mp, în apropiere, din cele 9 hectare alocate iniţial aşezământului.

O chestiune ce n-a fost încă lămurită este de ce Mănăstirea a primit un titlu de proprietate pe 9,29 hectare, de vreme ce adeverinţele semnate de Filip vorbesc ba despre 8,6 hectare, ba despre 9,02 hectare de teren. Uluitor e însă că, potrivit funcţionarilor Primăriei, terenul nici n-a fost măsurat niciodată. Iar acest amănunt alimentează din plin o veche bănuială potrivit căreia, în realitate, Mănăstirea nici nu ocupă efectiv întreaga suprafaţă căpătată, fiindcă ar fi cedat o parte din parcelele primite pomană unor "binefăcători".

Filip a... uitat

Abordat de BIHOREANUL, fostul primar Petru Filip (foto) a afirmat că nu-şi mai aminteşte detaliile afacerii, deoarece a trecut prea mult timp. "Credeţi că mai ţin minte ce a fost atunci? Am făcut vreo ilegalitate? Probabil, nu ştiu să vă spun. Au trecut 16 ani...", a răspuns fostul primar. Apoi, schiţând o tentativă de apărare, a adăugat că "nu eu m-am ocupat de fondul funciar" pentru ca, în final să renunţe: "Scrieţi ce vreţi!" Problema e, însă, că - deşi fostul primar susţine că nu el, ci alţii s-au ocupat de aplicarea Legii 18 - semnătura sa apare pe toate actele care au consfinţit abuzul.

Reporterul a insistat, de asemenea, ca Filip să explice punctual motivul pentru care a aprobat împroprietărirea Mănăstirii pe un teren care nu-i aparţinea deşi tot el, cu trei ani înainte, refuzase să comită ilegalitatea. Însă tot degeaba. Fostul primar n-a mai dat niciun răspuns, ci doar a sugerat că ar putea deschide un proces împotriva ziarului, pe motiv că BIHOREANUL se "ia" de el în legătură cu terenurile pe care a ajuns să le deţină.

Atât doar că nu ar avea argumente, fiindcă felul în care a procedat nu prea lasă loc de alte interpretări şi tocmai propriile sale semnături îl incriminează. Pentru că, deşi putea ajuta o biserică sau alta în mod legal - adică iniţiind proiecte de hotărâri şi chemând Consiliul Local să voteze, transparent, dacă şi cât teren acordă cultelor - a iscălit acte pe genunchi, pe deplin conştient că încălca legea.

Desigur, s-ar putea spune că scopul, în acest caz, a fost unul nobil, ba chiar sfânt. Dar, nici Biserica şi nici instituţiile de administraţie publică, dacă sunt conduse onest, nu se pot întemeia pe fărădelege. Pentru că scopul nu scuză mijloacele.

POVEŞTI CU SCHITURI
Măicuţele imobiliare

Cazul Mănăstirii Sfintei Cruci nu e singurul în care feţele bisericeşti din Oradea s-au învrednicit nu pentru mântuirea în Ceruri, ci pentru înavuţirea pe pământuri.

Făgăduinţă uitată

Cu două săptămâni în urmă, BIHOREANUL a prezentat felul în care Episcopia s-a înstăpânit peste 8.000 de metri pătraţi de teren din strada Gheorghe Doja, deţinut înainte de naţionalizare de familia orădencei Ecaterina Gogucz, dar despre care Eparhia pretinsese că l-ar fi primit de la Statul Român în 1967. Adică într-o perioadă în care statul nu numai că nu dădea pământ bisericilor, dar le şi demola pe cele existente... Culmea cinismului a fost atinsă de fosta conducere a Primăriei faţă de familia orădencei atunci când Gogucz a cerut, în compensaţie, un teren pe alt amplasament, femeia primind invariabil acelaşi răspuns: nu sunt terenuri!

Cinică a fost şi conducerea Episcopiei, căci în dosarul privind Mănăstirea Sfintei Cruci BIHOREANUL a descoperit, rătăcită, cererea depusă de Eparhie iniţial pentru terenul din strada Doja, şi în care clericii promiteau că, dacă îl vor primi, vor construi la schimb "o mică biserică de lemn care ar rezolva problemele duhovniceşti ale credincioşilor din zonă şi ale bolnavilor din Spitalul Judeţean". Or, odată intraţi în posesia pământului, cuvioşii părinţi şi-au ridicat o reşedinţă doar pentru ei, uitând de "problemele duhovniceşti ale credincioşilor" până în ziua de azi şi, probabil, până în veacul vecilor...

Cruce pe tancodrom

Un al doilea caz ilustrează şi mai clar apetitul imobiliar al Mănăstirii conduse de Maica Mina, având ca miză de data aceasta 24 de hectare din incinta fostului tancodrom. În 2007, Maica Mina a făcut lobby la Ministerul Culturii până a obţinut o Hotărâre de Guvern prin care primea în administrare (atenţie, nu în proprietate!) o parte din terenul fostei unităţi de tancuri UM 01343. Apoi, deşi respectiva HG a fost înlocuită cu o alta, în baza căreia toate cele 150 de hectare ale tancodromului erau date în proprietate Primăriei, pentru amenajarea unui Parc Industrial, călugăriţele s-au grăbit să pună piatra de temelie a unui alt schit, cu hramul Sfintei Filofteia, pentru a forţa autorităţile să le elibereze un titlu de proprietate.

Manevra a eşuat la finele anului 2008, când actuala conducere a Primăriei a avertizat Mănăstirea să renunţe la poziţia de forţă, ba chiar a şi amendat-o pentru că a turnat fundaţia fără autorizaţie de construcţie. Negăsind o rezolvare pe căi lăturalnice, Mănăstirea a dat în judecată Guvernul, dar Primăria a aflat despre existenţa procesului şi s-a constituit ca parte interesată, cerând respectarea HG prin care terenul trebuie să revină în proprietatea oraşului. Procesul e în faza finală, iar sentinţa ce va fi pronunţată curând se anunţă favorabilă municipalităţii.