Mâna destinului: Împuşcat şi rămas invalid la Revoluţie, bihoreanul Nyéki Iosif trăieşte în sărăcie lucie într-un cătun izolat (FOTO / VIDEO)

Bărbatul înhamă iapa vorbindu-i într-un dialect ungaro-român: "Jó lány vagy! Cuminte, fata, cuminte". Csillag scutură capul fornăind. Steluţa, cum s-ar numi pe româneşte, e cam sălbatică: în faţă muşcă, iar în spate dă cu copita. Îşi acceptă doar stăpânul şi se apleacă atunci când, chinuindu-se să-i pună căpăstrul, acesta îi porunceşte: "Capu’ jos!". Jóska lansează hamul cu o mână balansându-se să capete forţă. "Greu, dar m-am obişnuit", spune el.

Nyéki Iosif este forţat să lucreze ca să nu moară de foame. Împuşcat la Revoluţie, bihoreanul trăieşte din pensia minimă de 640 lei pe lună. Plata pentru braţul pierdut...

La pichetul grăniceresc

Strada Zărandului ţine de oraşul Valea lui Mihai doar cu numele. Drumul de căruţe înaintează 11 kilometri în câmp, pe nişte hârtoape acoperite de apă. Cale de 3 kilometri, culoarul dintre marginile de spini abia lasă loc unei maşini. Dacă două căruţe se întâlnesc pe drum, una trebuie să dea înapoi. "Încă-i bine, dar dacă plouă sau ninge nu mai ajunge aici aproape nimic", spune Nyéki Iosif.

Bărbatul vorbeşte tărăgănat, zâmbind jenat. S-a născut lângă pichetul de grăniceri din Valea lui Mihai, acum desfiinţat, la 2 kilometri de graniţa cu Ungaria. Aici telefonul şi GPS-ul caută degeaba semnalul. "În toată casa prinzi o liniuţă doar pe cuptorul cu microunde". Jóska trăieşte cu soţia lui, Violeta (foto), în bucătăria ce ţine şi de living a unei bojdeuci cu două camere, curată ca un pahar, în care şi-au tras apă curentă. "Încălzim doar aici, ca să ne ţină lemnele până la primăvară", zice femeia.

Familia Nyéki trăieşte din două pensii de câte 640 lei pe lună. Jumătate din venitul soţilor se duce pe medicamente, rate şi cheltuielile inerente unei gospodării de ţară, de la lemnele de foc până la porumbul pentru păsările din bătătură. Jóska şi Violeta sunt pensionari de boală. Ea are mai multe operaţii pe coloană, iar el şi-a pierdut braţul stâng la 20 de ani. L-a prins Revoluţia din 1989 soldat în termen, cu 3 luni de armată, la unitatea de artilerie antiaeriană din Năvodari.

"Nu doare"

Bărbatul îşi aminteşte ziua de 28 decembrie 1989 ca pe cea de ieri. "Dimineaţa pe la 10 stăteam în cerc, 7-8 inşi, pe platoul unităţii. Era cald şi senin. Aşteptam camioanele să ne ducă la Constanţa, să facem ceva verificări", povesteşte fostul soldat. Jóska n-a mai ajuns în misiune. "Întâi am auzit o bubuitură, apoi am simţit o căldură mare în umăr. N-am crezut că am fost împuşcat. Am băgat mâna sub cămaşă şi, când am scos-o plină de sânge, am leşinat".

Glonţul i-a intrat prin umărul stâng şi i-a ieşit prin omoplat. "Nu doare când eşti împuşcat. Simţi o usturime şi o căldură mare. Apoi e mai rău". Nu ştie cine şi de ce l-a împuşcat. "Glonţul a venit din faţă, unde erau colegii mei, toţi cu mâinile în buzunare. Bănuiala mea e că a tras cineva din greşeală", spune Jóska. De parcă ar mai conta...

Internat la Spitalul Militar din Constanţa, a fost atât de bine îngrijit încât mâna a început să i se cangreneze. Pe 6 ianuarie 1990 a fost transferat la Bucureşti. "Braţul se înnegrise, mă durea rău. M-au operat de opt ori. Într-o zi a venit un doctor şi mi-a dat să semnez o hârtie că sunt de acord să-mi taie mâna. M-am hotărât pe moment: Bine!". Dar n-a fost deloc bine...

Proteza furată

Orfan de tată şi provenind dintr-o familie cu patru copii, Jóska a ascuns situaţia sa. Mama l-a găsit abia în martie. "I-a scris un băiat din Arad. Când am văzut-o pe secţie plângând, am zis că mă arunc de la geam de ruşine. În loc s-o ajut, am devenit o povară", îşi aminteşte el.

În simpatia internaţională de care se bucura România post-decembristă, soldatul a fost bine tratat. "Din aprilie până în noiembrie m-au ţinut în Italia să îmi facă proteză. Era atât de performantă încât se mişca din braţ, din cot şi din degete, cu ceva senzori de la creier. Costa o avere. Un medic militar din Bucureşti a venit la Bologna să înveţe s-o regleze", spune bărbatul.

De altfel, acel doctor l-a şi lăsat fără ea. "I-am dat-o s-o repare şi apoi n-am mai dat de el. Când l-am căutat a doua oară, mi-au spus că e în concediu. Când am mers a treia oară, au zis că s-a mutat în străinătate. Mi-au dar un număr de telefon să-l sun, că poate îl găsesc să mi-o dea. L-am sunat şi n-a răspuns", povesteşte fostul soldat.

Dosarele X

Agricultor cu opt clase, operat pe inimă în 2015 pentru o afecţiune congenitală care ar fi trebuit să îl scutească de armată, Jóska şi-a primit acasă livretul militar conform căruia în februarie ’90 a fost avansat sergent, iar două luni mai târziu lăsat la vatră, laolaltă cu decizia de pensionare. "Şi pensia asta pot s-o pierd, dacă nu merg tot la 2 ani la o comisie medicală, să vadă dacă nu mi-a crescut mâna la loc", zice, zâmbind amar.

Om simplu, de la ţară, Jóska şi-a făcut dosarul pentru recunoaştea calităţii de rănit în Revoluţie destul de târziu. În 1990, când toată lumea îşi scotea certificat de revoluţionar, el era transferat între spitale. Prima cerere, depusă după 2 ani de la Revoluţie, a dispărut în arhiva Ministerului Apărării Naţionale. După a doua, înregistrată la jumătatea anilor ’90, funcţionarii l-au dus cu vorba. "Mi-au scris într-un computer numele meu şi al părinţilor, mi-au zis că o să primesc totul acasă, dar n-a venit nimic", povesteşte Jóska.

Fără bază legală!

Sărac lipit pământului, bărbatul a convenit cu un avocat să îl reprezinte, urmând să-i plătească doar dacă îi obţine dreptul legal la o pensie de rănit în timpul Revoluţiei, adică 1.900 lei, plus călătorii gratuite cu trenul, tratament de recuperare gratuit şi alte drepturi legale. Cererea sa a fost respinsă însă în 2012 de Tribunalul Bihor.

Tot fără rezultat a rămas şi demersul făcut în mai 2018 la Avocatul Poporului. Secretariarul de Stat pentru Recunoaşterea Drepturilor Luptătorilor Împotriva Regimului Comunist i-a găsit, cu greu, în propria arhivă, dosarul cu decizia "respins", dată în aprilie 1997. Cum solicitantul nu a contestat-o şi nici nu a depus până la termenul limită din 30 aprilie 2010 o cerere pe Legea 341/2004, zisă a recunoştinţei faţă de eroii martiri, şi-a pierdut orice şansă de a-şi obţine drepturile. "Nu mai există nicio bază legală pentru depunere de noi cereri", i-a transmis Avocatul Poporului.

La trei decenii după evenimentele din Decembrie 1989, ţara merge înainte. Foştii ştabi comunişti îşi văd de pensiile tot mai grase, fiii lor de afacerile cu statul, iar nepoţii de shopping în străinătate. România nu aşteaptă după nimeni. Cu atât mai puţin după Jóska din Valea lui Mihai...

RĂNIŢII REVOLUŢIEI
"Statul vrea să scape de noi"

Situaţia lui Nyéki Iosif nu este singulară. "Statul încearcă să scape de noi. Indemnizaţia pentru un invalid de gradul II ajunge la 2.600 lei, iar pentru unul de gradul III la 3.200 lei. E un efort financiar destul de mare, aşa că încearcă să piardă dosarele", spune revoluţionarul bihorean Iaroslav Feric (foto).

Fost militar în termen în timpul Revoluţiei, bărbatul a fost secerat de o rafală de pistol mitralieră în noaptea de 21 spre 22 decembrie lângă sediul TVR din Bucureşti. Gloanţele i-au găurit stomacul, ficatul, rinichii şi cotul drept. A suferit operaţii peste operaţii, a făcut sute de ore de fizioterapie, are toate actele în regulă, dar tot se trezeşte cu surprize. "Tot la câţiva ani, statul îmi taie pensia. Noroc că m-am învăţat: cer număr de înregistrare după fiecare hârtie depusă, fac copie după fiecare dosar şi cer fiecărui funcţionar să-mi dea în scris că îmi respinge cererea. Dacă nu faci aşa, te lasă fără drepturi", spune bărbatul.

Iaroslav e convins că numărul răniţilor Revoluţiei este mai mare de 1.890, cât spun statisticile. "Vorbim de oameni care au zăcut prin spitale şi n-au putut să umble după hârtii. Mulţi au rămas fără acte la transferul între spitale sau au primit în mână doar un bilet de ieşire. Oameni simpli din capăt de ţară, n-a avut cine să umble după ei...".

Bărbatul este hotărât să îl ajute pe Jóska să îşi obţină drepturile legale. "Am făcut demersuri să obţinem actele lui din arhiva spitalului şi vom lua totul de la capăt". Până la urmă, acesta a fost şi spiritul Revoluţiei. Atât doar că atunci românii erau uniţi...

În ciuda handicapului de care suferă, Nyéki Iosif nu se dă la o parte de la treburile casnice. Dimpotrivă. Vezi mai jos cum se descurcă să-și taie lemnele de foc!