Arhitecți pentru generații: Bihorul se poate lăuda cu o pleiadă de arhitecți de renume, care au revoluționat clădirile din zonă

Palatele din centrele istorice ale unor oraşe ca Oradea, Budapesta şi Timişoara impresionează prin dimensiuni şi prin arhitectură. Fiecare are câte o poveste, însă dincolo de istoria unei clădiri se află povestea arhitectului care a conceput-o.

Mai mult sau mai puţin cunoscuţi, arhitecţii bihoreni de la 1900 au transformat oraşe, astfel că, după mai bine de un secol, moştenirea lor este valorificată în scop turistic.

"Fenomenul" Rimanóczy

În jurul lui 1900 Oradea era în plină dezvoltare. Se construia mult, atât clădiri publice, cât şi particulare, iar stilurile şi detaliile arhitecturale occidentale îşi făceau intrarea datorită comanditarilor bogaţi. Nu e de mirare, în asemenea condiţii, că arhitecţii vremii au creat lucrări faste, că aveau finanţare, în special de la familiile evreieşti, şi inspiraţie, în special din filonul art-nouveau.

Cel mai sonor nume în domeniu este cel al lui Rimanóczy Kálmán jr. (foto). Seniorul, având acelaşi nume, a fost invitat în anul 1867 să ridice clădiri în Oradea, iar pentru că munca sa a fost apreciată, s-a stabilit aici, ca antreprenor.

Kálmán jr. s-a născut în oraşul de pe Criş trei ani mai târziu. A obţinut diploma de arhitect la Politehnica din Berlin, completată de o specializare la Budapesta. Activitatea sa din Oradea s-a concretizat prin ridicarea unora dintre cele mai importante clădiri publice şi private din oraş, comandate de Episcopia Catolică, de Primărie şi de oamenii de afaceri, mai ales evrei.

Una din primele lucrări a fost clădirea Cercului Catolic de pe actuala stradă Moscovei, care găzduieşte azi Filarmonica de Stat. Ridicată în 1895 în stil eclectic, a fost extinsă 19 ani mai târziu de către un alt arhitect orădean, Sztarill Ferenc. Avea o bibliotecă, o sală de şedinţă, club şi o sală festivă.

Pentru stat şi privaţi

Alte mari edificii publice concepute de Kálmán jr. sunt Palatul Finanţelor Publice (1900), Spitalul de Neuropsihiatrie (1903) şi Primăria (1903). Pentru toate a ales stilul eclectic, monumental şi reprezentativ pentru instituţiile publice. Tot cu utilitate ecleziastică a proiectat biserica romano-catolică Pogorârea Sfântului Duh şi sediul Episcopiei Greco-Catolice, dar şi spitale, hoteluri şi cinci castele, între care castelul Lovassy din Batăr.

Tot el a proiectat palatele Rimanóczy Kálmán sr. (Casa Veneţiană) şi Rimanóczy Kálmán jr., ambele construite în 1905. Însă, în urma unei neînţelegeri cu Kálmán sr., acesta din urmă a ales să antreprenorieze clădirea de pe Corso, lăsându-şi odrasla să ridice casa familială pe actuala stradă Ciorogariu.

Imobilul n-a servit drept locuinţă multă vreme. După decesul arhitectului, în 1912, a fost vândut unui particular şi apoi revândut Episcopiei Ortodoxe. Pentru familia Moskovits a proiectat palatul de pe actuala arteră Republicii, unul din cele mai spectaculoase ale vremii.

Arhitect pentru Naţiuni

Celebri atât în oraşul natal, cât şi peste hotare, au fost şi fraţii László şi József Vágó (foto), primul născut în 1875, iar celălalt în 1877, în familia evreiască Weinberger. Debutul celor doi a avut loc în 1905, prin ridicarea Casei Vagó de pe actuala stradă Traian Moşoiu. În proiectele la care lucrau împreună, József se ocupa de arhitectură, iar László de ornamentaţie.

Cei doi apreciau curentul seccesionist, atât budapestan, cât şi vienez, lucrările lor fiind ornamentate cu arbori, flori, păsări, discuri solare, dar şi cu elemente de inspiraţie populară.

Fraţii Vágó s-au remarcat cu lucrări deosebite, unele de anvergură, precum Casa Darvas – La Roche şi Palatul Moskovits din Piaţa Unirii. De asemenea, Vágó József este autorul complexului de clădiri ale Şcolii de Jandarmi, care găzduieşte acum Universitatea, în timp ce Vágó László a proiectat promenada de pe malul Crişului Repede în zona Primăriei.

Cei doi au proiectat clădiri şi în Budapesta, între care Salonul Naţional, cu o vastă galerie de artă. Tot acolo, József a lucrat singur la vilele Schiffer şi Grünwald, considerate printre cele mai reprezentative clădiri ale clasei înstărite din capitala Ungariei.

Pentru proiectele sale, Vágó László a fost premiat cu medalia de argint la Expoziţia Internaţională de la Roma din 1911, primind apoi lucrări de restaurare a unor teatre din Ungaria. După 1918 s-a mutat la Budapesta, unde a elaborat un plan de reorganizare urbanistică a oraşului. După instaurarea regimului bolşevic în Ungaria, József a emigrat, locuind în Elveţia şi Italia.

În 1926, Vágó József forma, alături de alţi arhitecţi, echipa designată să proiecteze Palatul Naţiunilor din Geneva. Ridicată între 1929 1936, clădirea a aparţinut Societăţii Naţiunilor, precursorul ONU. Este a doua cea mai mare clădire a ONU după sediul central din New York, găzduind Biroul Naţiunilor Unite până în 2002.

Sztarill şi suflul nou

Sztarill Ferenc (1859-1943) a fost antreprenor şi proiectant, preşedinte al Asociaţiei Constructorilor din Oradea şi proprietar al unei fabrici de cărămizi pe Calea Clujului. A fost, şi el, unul din cei care au transformat centrul Oradiei, devenind în perioada interbelică "maestru de clădiri". A preluat stilul anilor 1900, aplicându-l în construcţia de locuinţe, de la reşedinţe aristocratice până la cele pentru clasa mijlocie şi de jos.

Vila sa e amplasată pe actuala stradă George Enescu. A debutat în proiectare la sfârşitul anilor 1890, cu clădirea Azilului Sf. Ladislau (azi şcoala Szacsvay Imre) şi capela din curte.

Palatul Sztarill (Astoria) este cea mai cunoscută lucrare a sa, care a adus un mare plus pieţei Teatrului, atât prin apariţia hotelului, cât şi prin deschiderea celebrei cafenele Emke, locul unde se adunau ziariştii şi scriitorii locali pentru a dezbate chestiuni cotidiene.

Alte clădiri proiectate de Sztarill sunt Palatele Gerliczy de pe strada Republicii, Casele Poynar şi Kolozsváry din Piaţa Ferdinand, sala Filarmonicii, precum şi vile pe străzile Armatei Române, Republicii şi Louis Pasteur.

Ca antreprenor a lucrat la cele două Case Adorján (1903-1906), la Palatul Vulturul Negru (1907) şi la Casa Darvas - La Roche (1909-1910).

A ridicat Timişoara modernă

Născut în Salonta în 1877, arhitectul Székely László (foto) l-a avut ca mentor la Politehnica din Budapesta pe Alajos Hauszmann, proiectantul Palatului Regal din Buda. La început a lucrat în localitatea natală, unde a proiectat clădirea Primăriei şi pe cea a Liceului superior de stat. Mutat în Timişoara, a devenit primul arhitect-şef al oraşului, la vârsta de 31 de ani.

De numele său se leagă proiectele a numeroase imobile din centrul Timişoarei, instituţii publice, conace şi vile familiale. Cea mai amplă şi complexă lucrare este actuala Piaţă a Victoriei, atât prin faptul că a configurat-o, cât şi prin proiectarea unor clădiri, între care Palatele Szécheny, Hilt, Vogel, Dauerbach, Palatul Camerei de Comerţ şi Industrie şi Hotelul Timişoara.

Dar munca sa a fost mult mai semnificativă. Pentru Episcopia Catolică a proiectat Complexul Piariştilor, alcătuit din gimnaziu, convict şi biserică. În cazul bisericii, a ieşit din tiparul neogotic şi neoromanic, ridicând o clădire specifică stilului 1900.

Palatul episcopal sârbesc, Palatul Primăriei, Abatorul Comunal, Uzina Electrică sunt, toate, lucrările sale, arhitectul fiind considerat creatorul Timişoarei moderne. Practic, unele dintre cele mai spectaculoase imobile din centrul istoric sunt ale sale, oferind oraşului o dezvoltare coordonată şi coerentă.

Lucrările arhitecţilor de odinioară sunt readuse la strălucirea de la început şi puse în valoare de către arhitecţii de azi, care încearcă să identifice documentaţia primară a fiecărei construcţii astfel încât restaurarea să le aducă la o stare cât mai apropiată de cea iniţială, urmărind decoraţiunile, formele acoperişurilor, coloristica faţadei, feroneria şi alte multe detalii. În Oradea, cel puţin, eforturile lor dau roade, multe bijuterii arhitecturale fiind readuse la viaţă cu succes...

PATRIMONIU SALVAT
Palatele Oradiei, în restaurare

Fondul arhitectural al Oradiei începutului de secol XX s-a păstrat relativ intact până astăzi, dar în cazul unor imobile din zona istorică trecerea timpului a însemnat degradări inevitabile. Motivele ţin atât de faptul că o parte din proprietari, familiile evreieşti, au dispărut în 1944, cât şi de proasta întreţinere a clădirilor naţionalizate de comunişti.

Pentru remedierea situaţiei, Primăria Oradea a gândit un sistem de stimulare şi impunere care să ducă la restaurarea edificiilor. Concret, municipalitatea asigură proprietarilor care le refac scutirea de impozit pe 5 ani, suportă costurile proiectelor tehnice şi oferă credite fără dobândă, iar pe cei care nu le restaurează i-a supraimpozitat în acest an cu 500%.

Mai mult, pentru imobilele monument istoric, Primăria suportă toate costurile, efectul observat în 2017 şi 2018 fiind creşterea numărului de clădiri aflate în reabilitare în centrul istoric, mai ales în zonele Piaţa Unirii - Piaţa Ferdinand şi pe străzile Republicii, Alecsandri şi Independenţei, urmând ca până în 2020 să intre în programul de reabilitare şi străzile laterale.