Hepatita Cronică B

Sub denumirea de hepatită cronică sunt cuprinse o serie de afecţiuni ale ficatului cu cauze şi grade de severitate diferite, care au ca punct comun faptul că procesul inflamator şi necrotic durează cel puţin 6 luni. Formele uşoare nu progresează sau pot progresa lent, iar formele severe sunt asociate cu cicatrizări ale ţesutului hepatic, cu formarea altui tip de structură a acestuia care pot evolua spre ciroză hepatică. Se cunosc 3 tipuri de hepatită cronică: hepatita cronică virală, cea determinată de medicamente şi cea autoimună.

Se mai pot observa elemente clinice şi de laborator caracteristice hepatitei cronice şi în alte afecţiuni, cum sunt leziunile hepatice ale alcoolicilor sau unele afecţiuni ereditare metabolice, ca boala Wilson ("încărcarea" ficatului şi creierului cu cupru).

Hepatita cronică poate fi persistentă (o formă mai puţin severă) sau activă (formă severă ce evoluează spre ciroză). Numărul cazurilor de hepatită cronică virală sunt într-o creştere continuă.

Hepatitele virale acute A şi E sunt autolimitate şi nu produc cronicizare, spre deosebire de hepatitele virale B, C şi D care se pot croniciza. Hepatita virală cronică B, C şi hepatita virală cronică D supraadăugată hepatitei cronice virale B, cuprind întreg spectrul clinico-patologic de hepatită cronică. Hepatita acută B poate evolua spre cronicizare în 90% din cazuri la nou-născuţii infectaţi şi doar în 1-2% din cazuri la adulţii tineri infectaţi şi cu simptome de hepatită acută. Marea majoritate a cazurilor de hepatită cronică B a adulţilor apar la pacienţi care nu au prezentat semne clinice de hepatită acută. Problema este evoluţia tot mai frecventă spre hepatită cronică activă şi ciroză, fenomene influenţate de gradul de replicare virală (multiplicarea virusului B un timp nedefinit).

ATENŢIE! Simptomele clinice ale hepatitei cronice B sunt diverse, existând forme asimptomatice, dar şi unele extrem de grave, cu fenomene de insuficienţă hepatică acută. De obicei bolnavul este astenic, iar icterul (coloraţia galbenă a tegumentelor şi sclerelor) apare doar în cazurile avansate. Diagnosticul este pus de laborator, prin evidenţierea markerilor virali ai infecţiei şi prin testele specifice care pun în evidenţă afectarea hepatică şi gradul de replicare virală. Puncţia bioptică hepatică arată forma de boală şi poate da informaţii utile pentru tratament.

REŢINEŢI! Tratamentul bolii este în funcţie de nivelul replicării virale. Pacienţii cu hepatită cronică B replicativă bine compensată răspund bine la tratamentul antiviral cu interferon (sau la unele medicamente antivirale) şi ajung în faza nonreplicativă în 40% din cazuri (în 10% din cazuri se poate ajunge la eliminarea completă a virusului). Pentru purtătorii asimptomatici de hepatită B în stadiu nonreplicativ nu este indicat niciun tratament. Pentru pacienţii cu hepatită cronică B în stadiu terminal singura alternativă este transplantul de ficat.