Tudom or nem tudom

Stăteam, nu demult, la coadă la pui rotisat. Era frig, era foame, puii arătau tot mai ispititori, coada amintea tot mai mult de anii '80. Când, după vreo 45 de minute, am ajuns primul la tejghea, vânzătoarea a eliberat din ţeapă vreo 5 exemplare de vis. Din spate, cei 10 flămânzi ca mine priveau cu jind când la mine, când la pui.

Vânzătoarea: "Cu ce să vă servesc?". "Păi, daţi-mi-i pe toţi". Întreaga adunare a îngheţat. Am lăsat să treacă 2-3 secunde pentru efect după care am completat: "Am glumit. Daţi-mi o jumătate de pui". A izbucnit un râs general, care a disipat supărarea aşteptării într-o clipă. Am plecat lăsând în urmă bună-dispoziţie, de parcă n-am fi stat la coadă ca pe vremea lui Nea Nicu.

Săptămâna trecută, în Cetate, înainte de concertul lui Harry Tavitian, de la "Zilele Sfântului Ladislau", eram la standul de bere. Coadă scurtă, servire rapidă şi eficientă, executată de două fete şi un băiat. Ajung în faţă însetat: "Daţi-mi, vă rog, tot butoiul!". Pe feţele celor trei nicio reacţie. Mai încerc o dată, râzând: "Aş vrea să cumpăr toată berea şi să o vând la supra-preţ lângă scenă". Din nou vânzătorii s-au uitat la mine ca la un perete.

Am schimbat foaia, am cerut un pahar de Csiki Sör şi am plecat. După prima gură de bere mi-am dat seama că gluma mea semi-imbecilă nu fusese prinsă din cauză că, pur şi simplu, cuvintele din care era alcătuită nu fuseseră înţelese.

Cei trei tineri cetăţeni români de etnie maghiară de la barul improvizat abia o rupeau pe româneşte. M-am lămurit când am mers să îmi cumpăr berea numărul 2. Abia atunci m-am întristat. Nu pentru mine, ci pentru ei. Nu tricolorul sfânt şi nu stafia lui Vadim Tudor m-au împins la regrete, ci sincera compasiune pentru nişte tineri simpatici şi buni, care par condamnaţi să se poată înţelege bine cu maximum 10% din populaţia acestei ţări.

În vreme ce lumea se globalizează, iar culturile se întrepătrund, când oamenii călătoresc tot mai mult şi consumă din ce în ce mai multe resurse pentru a învăţa limbi străine, minoritatea maghiară se auto-izolează şi îşi taie sistematic liniile de comunicaţie cu exteriorul.

Să fie aceasta parte a unui plan sau o consecinţă a unor politici etnice falimentare? Cine ar avea de câştigat din aşa ceva? Categoric nu maghiarii din România, cărora li se retează o mulţime de oportunităţi pentru un trai mai bun, pentru o libertate de mişcare mai mare, pentru o perspectivă mai amplă asupra lumii.

Să-ţi ţii votanţii în ignoranţă poate avea o explicaţie din zona managementului electoral, dar să îţi "handicapezi" pe viaţă copilul spunându-i că doar o singură limbă e bună este inacceptabil.

La câteva minute după întâmplarea respectivă, Nemes István, directorul de programe al centrului cultural Posticum, spunea pe scenă (în română şi maghiară) nişte cuvinte minunate: "Muzica ne uneşte". Cu toate acestea, oricât de mult iubesc muzica, n-aş vrea ca ea să râmână singura prin care românii şi maghiarii să poată comunica pe viitor.