Spitale, nu lagăre

Am avut ocazia, de cele mai multe ori tristă, să merg prin spitalele orădene. La vechiul spital municipal, lăsat în paragină de clanul Maghiar pentru că doctorul Negrini a refuzat să le pupe inelul, aşteptam din clipă în clipă bombardamentul, căci atmosfera era de război. După o scurtă vizită prin saloanele de la ortopedie, am şi ieşit afară să verific dacă pe frontispiciu scrie "Spital" sau "Arbeit macht frei".

Deşi ani la rând s-au pompat sume colosale în sănătate, spitalele arătau tot mai jalnic. Medicii luau medicamentele pentru cabinetele lor private, bucătăresele furau mâncare, infirmierele detergent, iar asistentele erau ca nişte tonomate: dacă nu băgai fise nu se clinteau. Marii manageri spoiau anual clădirile cu aceleaşi firme de casă, dar de banii aruncaţi pe murluieli s-ar fi putut clădi spitale nou-nouţe.

Portretul robot al pacientului acelor vremuri arăta cam aşa: om în vârstă, în pijama zdrenţuită şi cu cască de protecţie, să nu-i cadă tavanu-n cap. Dotat de asemenea cu colac pentru WC, bani mărunţi pentru asistente, răbdare cât cuprinde şi noroc cu carul. Un astfel de personaj, ajuns pe masa de operaţie, văzând cum chirurgul îşi ascute bisturiul de cureaua de la nădragi, era convins că a greşit nu doar ţara, ci şi secolul.

Ei bine, câţiva idealişti au decis că a venit momentul să aducă bani pentru spitale şi nu să-i ia. Şi rezultatele se văd: Spitalul Municipal arată excelent, iar Judeţeanul îi calcă pe urme. Cu un personal specializat şi binevoitor, vom putea uita vremurile în care diferenţa între azil şi spital era în favoarea celui dintâi.