Planul B: fără Euro

Orice om cu bun simţ, întrebat ce ar fi de făcut prin ţară, ar înşira că trebuie construite autostrăzi, reparate căi ferate, înlocuite reţelele de apă, canalizare, termoficare şi gaz acolo unde datează din tinereţea lui Ceauşescu şi prelungite acolo unde altfel riscă nu le aibă nici nepoţii, că-i musai să fie modernizate spitalele şi şcolile etc etc. Nici nu-i nevoie de multă carte ca să înţelegi dublul câştig: dacă barem o parte din acestea s-ar face, milioane de români ar avea de lucru şi toţi ar avea siguranţă, confort, sănătate, educaţie mai bune.

Dacă, însă, întrebi un demnitar al statului (de fapt şi fără să-l întrebi), zice că urgente sunt "reformarea" justiţiei şi recâştigarea suveranităţii naţionale, deci faţă de Occidentul colonizator, care nu ne lasă să facem şi să dregem.

Luaţi cu grijile zilei sau pur şi simplu nepăsători, problema e că nu mai luăm aminte la ce spun şi fac politicienii, aşa că aceştia îşi văd de ale lor. Nu de ale noastre! Ajunşi în fruntea statului, îl confiscă, şi-l fac paralel celui al nostru, al tuturor. Îşi amenajează o ţară doar a lor, ca o rezervaţie, cu salarii şi pensii nesimţite, cu licitaţii trucate şi ministere înmulţite, cu funcţii şi amante interschimbabile, ba şi cu o geografie care înghesuie o insulă într-un buzunar, totul sub adăpostul unor legi strâmbate aşa încât să nu mai conţină nici măcar amintirea ideii de pedeapsă.

O ţară specială, a nomenclaturii, cu totul diferită de a noastră, cea în care restul norodului munceşte să-şi plăească taxele, impozitele şi ratele, se înjură în trafic şi se împuţinează pe şosele învechite, în care călătorul nu ajunge din oraşul A în oraşul B pentru că trenul deraiază pe te miri unde, în care se numără răposaţi din boli altădată eradicate, o ţară al cărei locatar e poftit să stea liniştit în pătrăţica lui, momit cu o sută-n plus la salariu ori pensie.

În timp ce România e separată în două sub ochii obosiţi sau nevăzători ai naţiei, se întâmplă mai nou lucruri ce par străine, dar care ne privesc îndeaproape pe toţi şi pe fiecare, direct şi personal. Aflăm, de pildă, că România "lor" n-a cheltuit cele 800 milioane euro alocaţi de UE pentru ca România noastră să aibă spitale regionale, dar comisarul pentru Dezvoltare, românca Corina Creţu, şi ministra Fondurilor Europene, Rovana Plumb, se laudă că au "salvat" o parte din bani transformându-i în vouchere pentru cetăţenii interesaţi să-şi ridice eficienţa energetică a locuinţelor. Crede cineva cu adevărat că măcar asta se va întâmpla?

Alt exemplu. Suntem în 2018, la mai mult de jumătate din actualul exerciţiu bugetar al UE (2014-2020), iar autorităţile nu sunt în stare să producă şi să gestioneze proiecte prin care trebuiau atraşi 40 miliarde euro, cota alocată României pe această perioadă. Până la finele anului trecut, au fost accesate doar 600 milioane euro, nici 3% din total. Ca să nu-i piardă pe toţi, Guvernul a modificat luna asta OG 40/2015 aşa încât să permită contracte de finanţare cu sume peste cele iniţial prevăzute în programele operaţionale.

Oradea a văzut o şansă în această modificare şi se pregăteşte să liciteze lucrări de 100 milioane euro care să înceapă efectiv atunci când va avea accesul la bani. Există, însă, riscul ca niciun şantier să nu fie dus la bun sfârşit, fiindcă între timp se mai întâmplă ceva...

Fără ca românii să fie întrebaţi dacă îşi doresc asta sau nu, ci bombardaţi pe toate canalele cu propagandă anti-UE, România noastră e îndepărtată pas cu pas de Europa. Pricina? Încăpăţânarea Europei că justiţia trebuie să fie egală pentru toţi, că hoţii trebuie pedepsiţi, nu recompensaţi, şi că banii ei trebuie să se vadă în şosele, spitale, şcoli şi afaceri curate, într-o viaţă mai bună pentru societate, nu pentru politicienii puşi pe furat pentru a-i "investi" prin Brazilia, Madagascar sau Costa Rica.

Chiar săptămâna aceasta, CCR a dat semnalul întoarcerii armelor, anunţând oficial că nu mai vrea să discute cu oficialii europeni. A urmat premiera Dăncilă, care s-a lăudat cu o scrisoare ţâfnoasă către Europa, ca o ameninţare cu infringementul fiindcă ne persecută, vezi Doamne, "elitele".

Urmarea unei asemenea politici e logică, iar UE se şi pregăteşte să condiţioneze alocarea fondurilor de respectarea regulilor. Nu mai urmezi regulile, nu mai primeşti banii. Întrebarea e câţi dintre noi ne imaginăm ce ar însemna România scoasă din Europa. Ce am face cu "suveranitatea" şi "independenţa" dorite de conducătorii noştri fără normele, şi implicit, fără banii UE? Suntem pregătiţi pentru un Ro-exit? Încotro ne-am duce şi ce vom câştiga la schimb? Noi, cetăţenii, nu ei, politicienii. Vorbeşte cineva despre planul B?