Fraieri la cumpărături

De când mă ştiu, sunt un tip răbduriu. Poate pentru că din copilărie, fiind cel mai mare între fraţi, a mea era corvoada să stau la cozi la lapte, în armată plutonului meu îi venea ultimul rândul să fie furajat, iar în studenţie tot de cozi dădeam la cantină. Aşa că acum, când trebuie să stau la rând, nu trişez lipindu-mă de amici găsiţi mai în faţă şi nu pufnesc emfatic de nervi. Şed cuminte şi citesc ştiri pe telefon.

Marţea trecută, însă, mă cam grăbeam. Am terminat munca mai târziu şi voiam să prind totuşi serialul preferat la TV (am tabieturi, nu înghit deodată toate episoadele de pe net, le mistui în ritm săptămânal), aşa că am intrat în viteză în magazinul unde sunt "arondat" (cel mai aproape de job), am aruncat în coş nişte fructe şi apoi, ţuşti, spre casele de marcat. Acolo, însă, ghinion. Din 7 erau deschise doar 3.

Altădată, deasupra lor trona un anunţ că "dacă aştepţi mai mult de 5 minute şi nu funcţionează toate îţi dăm nu-ştiu-ce", dar a dispărut de mult. Pentru că Murphy nu dormea, cozii din dreptul casei nr. 1 aproape că îi era lipită cea spre aşa-zisele case expres, pe care le detest plenar. Pe de o parte fiindcă produc şomaj, pe de alta pentru că dacă iei o bere trebuie să vină un angajat ca să ateste că eşti adult. Deci, oricum nu-ţi scurtează aşteptarea.

Optimist, am ales totuşi "expresa", unde i-am cerut unui supraveghetor să-l cheme pe şeful de magazin. Voiam să-l întreb de ce, dacă era plin de muşterii, nu se deschid toate casele de marcat. Dar tânărul mi-a zis că şefu’ era ocupat, fără măcar să-l fi sunat. Când l-am atenţionat că nici nu încercase, a dispărut.

După ce mi-am plătit coşul, în loc să dispar şi eu, m-am chitit să cer lămuriri, aşa că l-am căutat pe protectorul şefului. L-am reperat la o casă "clasică" (o fi vrut să-şi ajute colegii sau să scape de sâcâiala mea?). I-am zis că nu era ok că m-a lăsat cu ochii-n soare şi i-am cerut din nou să-şi cheme şeful, dar m-a pasat spre Informaţii. Aici, în loc să apară şeful, a venit o înlocuitoare (fără ecuson), care m-a informat că Şefu’ era în pauză. Deci nu putea fi deranjat.

Am anunţat că vreau să scriu o reclamaţie şi mi-a dat, pentru asta, o hârtie. Condică de plângeri n-aveau. Mi-am vărsat oful pe coala aia, precizând că nu vreau atât sancţionarea angajatului care ignorase un client, cât remedierea "deficienţelor de sistem", şi am subliniat că aştept răspuns scris, lăsându-mi numărul de telefon, pentru a putea fi contactat.

Credeţi că până la sfârşitul săptămânii m-a căutat vreun şef/şefuţ din "Ţara Cumpărăturilor"? Nici vorbă! Ceea ce spune mult şi despre procedurile de lucru ale respectivei multinaţionale (cu capital nemţesc), şi despre consideraţia pentru "onorata clientelă". 

Ceea ce vreau să spun e că ne-am obişnuit să pretindem respect doar din partea instituţiilor publice, dar acceptăm dispreţul companiilor private. Culmea, deşi şi pe acestea le plătim, chiar zilnic şi nu ieftin...