Amintiri cu tata şi cu Afrodita

Pe 15 iunie 1990, în zori, soneria locuinţei studenţeşti din Cluj suna duşmănos, trezindu-mă după o noapte albă în care, în loc să îngraş porcul în ajunul nu mai ştiu cărui examen, am urmărit Televiziunea Română Liberă, unde aceiaşi crainici care cu o jumătate de an înainte înfieraseră huliganii de la Timişoara relatau cum au restabilit ordinea în Capitală detaşamentele minereşti din Valea Jiului, curăţând de golani Piaţa Universităţii.

Era tata. Îmbrăcat în uniformă militară, se întorcea dintr-o delegaţie la Bucureşti şi îşi întrerupsese drumul spre casă să se asigure că-s bine şi că-mi văd de treabă. Nu cu mult timp înainte, o cunoştinţă binevoitoare îl înştiinţase că-mi pierdeam vremea la Golaniada locală din Piaţa Matei Corvin. După îmbrăţişarea părintească, mi-a povestit nici mai mult, nici mai puţin că a văzut legionari în cămăşi verzi pe străzile Bucureştilor şi că ortacii descoperiseră la sediile PNŢ şi PNL tiparniţe de dolari falşi. M-a bătut la cap să fiu cuminte, să nu dau cu piciorul la atâta muncă, a lui şi-a mamei, care s-au chinuit să mă trimită la şcoală, să nu-mi fac prieteni dubioşi. După vreo trei ceasuri am luat-o împreună spre oraş, el către gară, eu la facultate, la despărţire zicându-mi singura vorbă pe care am înţeles-o: "Baftă!".

Mai târziu, în vacanţă, acasă în Oradea, pe podul de lângă Primărie, mă întrebam cine şi cum o fi scris pe parapetul unde acum se face parcarea subterană, cu litere mari şi negre, "Libertate pentru Marian Munteanu". Acolo m-am întâlnit cu Afrodita, studentă la Bucureşti, care mi-a spus că de Mineriadă era la Universitate şi a reuşit să scape de bătaie, dar nu şi de viol. Episodul, pe care nu-l mărturisise nici măcar părinţilor, mi-a stârnit cea mai cumplită şi neputincioasă furie. Era nu doar o colegă, ci mult mai mult: cândva, fără să-i fi spus, mă îndrăgostisem până peste urechi de ea. Acum e profesoară pe alt continent, aşa cum alţi foşti colegi practică medicina în Anglia, sunt ingineri în Germania ori predau engleza la Budapesta.

La sfârşitul săptămânii trecute, când Parchetul Militar anunţa inculparea lui Iliescu & Co, mi-am amintit de Afrodita, care a plecat fără întoarcere, şi de tata, care abia după câţiva ani recunoştea că nu văzuse cu ochii lui niciun legionar şi nicio tiparniţă de dolari. Poate unii se vor simţi răzbunaţi că ucigaşii din decembrie ’89 şi din iunie ’90 vor fi "traşi la răspundere", dar mie mi-e greu să mai cred într-o justiţie aşa târzie şi mai ales aşa blândă, după ce i-am văzut clemenţa faţă de marii îmbogăţiţi de război, lăsaţi să facă 2-3 ani de închisoare de lux pentru un colosal furt naţional. Doar o plâng pe Afrodita, care s-a dus, şi pe tata, care încă mai e, încercând să-mi închipui ce o fi gândit bătrânul la neaşteptata ştire şi ce simte, an de an, la mijlocul lui iunie. Şi câţi, mai vârstnici ori mai tineri, se lasă şi acum orbiţi de "televiziunile române libere"...