Trompa de elefant şi mega-Spitalul Judeţean

Un cunoscut medic orădean îmi aminteşte cu sarcasm, de fiecare dată când în spitalele din oraş se coc schimbări, toate menite să le facă mai bune, o anecdotă despre un gurmand care, ajuns într-un restaurant cu meniu sofisticat, vrea să comande friptură din trompă de elefant, o adevărată delicatesă. Ia loc, vine chelnerul, îi cere, dar află că în seara respectivă nu se face. După mai multe experienţe identice, intrigat, clientul întreabă, totuşi, de ce: "Nu aveţi trompă de elefant?". "Ba da, suficientă şi de cea mai mare calitate, dar nu avem pătrunjel", vine răspunsul.

Cam aşa e, uneori, şi cu modernizarea spitalelor din Oradea. De un deceniu, de când le-a preluat din administrarea Ministerului Sănătăţii într-o stare jalnică, Primăria a investit în ele o grămadă de bani, atât din bugetul propriu, cât şi din fonduri europene nerambursabile şi cu alocări de la bugetul central, pentru a le renova şi dota la zi.

Câştigurile sunt incontestabile: se face cardiologie intervenţională cu angiograf care a permis salvarea a sute, poate mii de vieţi, neurochirurgia cu echipamente de neuronavigaţie ce asigură precizii de cea mai mare fineţe, oncologie cu acceleratoare liniare de particule ş.a.m.d.

Mai mult, ambele spitale fanion, Municipalul şi Judeţeanul, oferă pacienţilor şi un confort hotelier tot mai ridicat, presate de concurenţa clinicilor private, trimit medici la specializări peste hotare, ba chiar angajează medici români care au lucrat în Occident sau în centre universitare importante din ţară.  

Cum ar veni, există "trompă de elefant", doar că uneori lipseşte "sarea" pentru bucate. În continuare există medici indolenţi şi tupeişti, care ajung la muncă cu o oră întârziere şi pleacă cu trei mai devreme pentru că au de predat cursuri la Facultatea de Medicină şi de făcut bani în cabinete private, doctori aroganţi care nu explică bolnavului şi aparţinătorilor ce diagnostice pun şi ce alternative de tratamente au, asistente şefe cu apucături de satrap, care baricadează accesul pacientului la medici ori îl filtrează cenzitar, lipsite de empatie, doctori cu buzunare largi, în ciuda salariilor consistente, sau infirmiere care aşteaptă 5 lei să schimbe un cearşaf etc.

Altfel spus, în pofida eforturilor de modernizare, de dotare şi de perfecţionare medicală, "omenia" unora dintre angajaţii sistemului rămâne atrofiată, deşi "latura umană" a medicinei, profesie prin excelenţă vocaţională, ar trebui să fie o condiţie elementară, partea cea mai vie a înseşi conştiinţei profesionale.

Indiferent cine ar urma să conducă viitorul Spital Judeţean unificat cu actualul Municipal ar trebui să fie mai atent la detaliile de acest fel, nu doar la ziduri, instalaţii şi aparaturi. Câteodată, medicina poate fi făcută, la o adică, şi cu mâinile goale. Dar fără omenie e imposibilă.