Rocker în Oradea

Oradea adolescenţei mele era un loc diferit de oraşul de azi. Străzile colcăiau de câini vagabonzi, iar în parcări mai vedeai încă Dacii 1310. Telefon mobil nu avea nimeni şi va mai dura o vreme până să apară primele pagere, aşa că singura modalitate de contact era să suni acasă la om pe telefonul fix şi să speri că răspunde.

Nici prospecte de distracţie nu aveai prea multe. Rocker fiind, aveam de ales între una din rockotecile din weekend şi fostul restaurant Astoria - ceva rupt din România ceauşistă şi blocat în timp, cu feţe de masă în pătrăţele roşii şi chelneriţe apatice, care vorbeau cu tine pe un ton robotic. În Astoria, la etaj, printre ziarişti, artişti şi săraci ai Oradiei, se aduna şi tineretul degustător de metal şi rom ieftin.

Al treilea punct de întâlnire era cel de pe treptele Teatrului de Stat. Al patrulea, rezervat rockerilor de etnie maghiară, era acum-demolatul "Majom Sziget" - o formaţiune din beton din spatele Teatrului învăluită în permanenţă de mirosul unui WC public alăturat. Când voiam să întâlnesc pe cineva făceam turul: Majom Sziget - Teatru - Astoria - rockoteca de la ARLUS (actuala sală de evenimente "Florica Ungur" de lângă Restaurantul Transilvania).

Oradea adolescenţei mele era plină de poliţişti rămaşi în post din vechiul regim al Miliţiei ceauşiste. Când te legitimau, o făceau pe un ton sever, ca şi cum erau pe cale să decidă dacă te duc sau nu la secţie. Erai la cheremul lor. "Ia ieşi tu afară rapid", mi-a strigat un gardian pe când aveam 18 ani; intrasem să-mi iau ţigări dintr-o cafenea de pe Corso şi-o deranjasem de la masă pe chelneriţa pe care împăciuitorul populaţiei încerca să o vrăjească.

Noaptea, în weekend, ieşeam de la rockotecă şi mergeam pe jos până la Silvaş ca să facem baie în Criş. Dacă aveam noroc şi era vară, ne uscam repede şi era plăcut. Dacă era noiembrie spărgeam gheaţa de pe mal cu tălpile şi intram în apă doar până la gât, să nu facem pneumonie. De uscat ne uscam aruncând stropii cu palmele şi ţopăind pe loc ca să ne încălzim, apoi luam hainele reci pe noi şi o porneam spre casă prin mărăcini, grămezi de bolovani şi roţi de cauciuc uzate, până ajungeam înapoi în civilizaţie.

Era ciudat să te scalzi la Silvaş iarna. Zona era pustie până şi ziua, cu excepţia verilor, când mici grupuri se adunau acolo să facă plajă şi să frigă mititei. Dar iarna nu dădeau nici animalele pe-acolo. Numai noi. Fără costum de baie, fără prosop, doar 15-16 ani de adrenalină şi inconştienţă adolescentină.

Într-o noapte cu lună plină ieşisem din apă şi dârdâiam râzând pe poteca de pe mal ascultându-mi prietenii cum zbiară fals-agonizant din cauza apei îngheţate şi brusc am ajuns faţă în faţă cu un el şi o ea. Se plimbau de mână, romantic, printre boscheţi, şi au dat peste un tânăr în costumul lui Adam care se holba oripilat la ei. Ne-am uitat unii la alţii cât a durat momentul ăla ce decide "ţipăt" sau "ne prefacem că n-am văzut nimic", după care eu am sărit înapoi în apă.

Oradea adolescenţei mele nu avea internet, aşa că serile de vară ni le petreceam pe acoperişul unui bloc cu cinci etaje, întinşi pe covorul de bitum, cu faţa la cer. Împărţeam filosofii negativiste despre ceea ce credeam noi că înseamnă viaţa la acea vârstă şi, ocazional, râdeam de o glumă porcoasă. Fumam ţigări "Rebel" şi aveam în cap toate albumele celor de la Pink Floyd. Problema stringentă a perioadei era dacă Roger Waters e un mai bun vocalist ca David Gilmour, iar X încă nu murise de ciroză. Existau doar "atâtea" modalităţi să-ţi desfăşori tinereţea în stepa de beton şi ciment, iar a trece prin geamul spart al uscătoriei pentru a ajunge pe bloc era una dintre ele. Ne uitam stând turceşte la luminile gălbui ale oraşului ori număram după miezul nopţii dreptunghiurile de lumină ce reprezentau camerele şi bucătăriile oamenilor din blocul vecin.

În rockotecă doar o mână de oameni avea nume. Restul aveau porecle ori glife ale unor formaţii pe tricouri şi ne recunoşteam unii pe alţii cu o încuviinţare a capului. În rockotecă nu conta dacă eşti român sau ungur, bogat sau sărac, tânăr sau bătrân. Nimeni nu-l critica pe singurul rocker ţigan dintre noi şi niciunul nu ne temeam că ne-ar putea fura ceva. Vorbeam o huno-română presărată cu elemente de engleză şi jargon de adolescent şi exista un soi de respect reciproc bazat pe simplul fapt că ascultam aceleaşi subgenuri muzicale.

În mod absolut ironic n-ai fi dat doi bani pe noi în anii '90 şi-ai fi zis că viitorul nostru stă în construcţii ori regimul penitenciar. Iar acum, în 2019, aceiaşi oameni lucrează în posturi de conducere la Microsoft, sunt psihologi, psihiatri, cadre didactice universitare în Cluj, funcţionari ai Uniunii Europene în Luxemburg, avocaţi, notari şi stomatologi. Cei mai mulţi au familii şi copii; majoritatea au angajaţi. Şi s-ar putea ca într-o zi să stau de vorbă două ore cu o directoare a unei companii şi să n-am idee că în urmă cu 20 de ani o sărutam cu foc în semiumbra unei piese "Morbid Angel". Să trec pe stradă pe lângă o cochetă cu doi copii de mână şi să nu ştiu că am împărţit aceeaşi ţigară într-o seară a lui 1995 pe treptele Teatrului.

Pentru că nu aveam nume, aveam identităţi şi o ideologie de grup. Iar maturitatea ni le-a furat pe amândouă şi le-a înlocuit cu conformism, şi impozite, şi discuţii de complezenţă...